Din istoria accidentelor nucleare

Credincios misiunii de-a echipa cititorul cu munitie suficienta cit sa straluceasca in orice discutie la o bere cu amicii, va voi retine atentia cu detalii de accidente nucleare din trecut, altele decit cel de la Cernobil, despre care ati auzit tot felul de prostii la televiziunile romanesti si cel de la Three Miles Island, despre care poate ca ati mai vazut mentiuni pe siturile americanesti.

I. Windscale erau o pereche de reactoare primitive construite imediat dupa razboi in Anglia, cu scopul de-a produce plutoniu pentru a obtine o bomba atomica. Proiectul era deosebit de primitiv : intr-un cub mare de grafit se practicasera gauri orizontale in care se introduceau cutii cilindrice cu uraniu si alte materiale. Partea din fata avea niste ventilatoare, partea din spate un gropan plin cu apa "pentru racire" si un horn inalt. Dupa proiectul initial hornul nu avea nici un fel de filtre, dar la insistentele lui Cockcroft (premiu Nobel alaturi de Walton, pentru fisiune nucleara) i-au fost adaugate (ajungind a fi cunoscute intre tehnicieni drept "nebunia lui Cockcroft".

Asa primitive cum erau ele, reactoarele de la Windscale au produs suficient plutoniu pentru o bomba nucleara englezeasca. Intrucit intre timp americanii detonasera cu succes o bomba termonucleara, pentru care-i nevoie de tritiu, englezii s-au hotarit sa produca si ei tritiu, pentru o bomba termonucleara proprie. Pe aceleasi reactoare.

Principala problema necunoscuta la ora respectiva era ca grafitul arde in atmosfera, si ca atare un sistem de racire cu aer al unui reactor moderat cu grafit e o idee deosebit de proasta. Principala problema cunoscuta la ora respectiva era ca grafitul sufera dezorganizari moleculare datorita radiatiilor la care este supus (asa numitul efect Wigner). Pentru ca moderatorul sa-si recistige structura cristalina tehnicienii foloseau un proces de incalzire controlata. Din nefericire, cu trecerea timpului temperatura necesara pentru a recristaliza cubul de grafit era tot mai inalta, o manifestare a uzurii.

Ei bine, intr-o buna zi reactorul a luat foc. Pur si simplu. Pina cind s-au prins tantalaii ca le arde grafitul trecusera deja cam 48 de ore, unele termocuple aratau si 1500 de grade, tehnicienii care au incercat sa impinga cutiile cu uraniu afara din miez in groapa de racire au constatat ca nu-i posibil, scotind tijele picurinde de metal topit. Plutoniu topit, ca sa fim proprii in exprimare.

Au incercat sa ventileze ansamblul, aport de oxigen pe care flacarile l-au apreciat gurmand. Au primit douazeci si cinci de tone de bioxid de carbon, pe care au incercat sa-l deverseze fara nici un efect : temperaturile erau atit de mari incit bioxidul de carbon era pur si simplu redus la oxigen atomic si funingine. In cele din urma au luat decizia eroica de-a inunda reactorul, chestie foarte riscanta : metalele fierbinti urmau sa smulga oxigenul hidrogenului, care eliberat in aer avea capacitatea sa creeze o explozie de hidrogen de toata frumusetea. Totusi, confruntati cu riscul prabusirii intregii cladiri, al carei beton nu fusese gindit sa reziste la regimul de functionare "cuptor nuclear"... mnoa, s-a considerat ca nu-i incotro.

Au avut noroc, hidrogenul n-a explodat, focul s-a racit, exista si acum in Anglia reactoarele respective, dezafectate, pline de hidrura de uraniu capabila sa reintre in criticitate cam cind are ea chef. Urmeaza sa fie dezafectate cindva prin 2038.

Rezultatele imediate au fost deversari de fum (din fericire filtrat) bine incarcat cu particule radioactive, Somerset-ul primind astfel un aport de aproape o mie de TerraBequereli sub forma de I-131, plus ceva cesiu si de zece-douazeci de ori atita Xe-133.

Nimeni n-a fost evacuat, nimeni nu s-a agitat, efectul net al acestei catastrofe asupra mentalului public fiind scaderea consumului de lapte in zona cu vreo 15%. Un studiu condus in 2010 asupra lucratorilor care au curatat mizeria a relevat ca... nu se vad efecte nocive. Evaluarile asupra efectelor pe termen lung ale catastrofei plaseaza numarul de cazuri de cancer aparute suplimentar datorita ei undeva intre doua si trei sute de cazuri.

II . Chelyabinsk-40 / Chelyabinsk-65 sunt niste orase "inchise", secretizate, construite in jurul unor uzine de prelucrare a materialelor radioactive pentru nevoile armatei sovietice.

Cum in prima faza rusii nu prea aveau idee despre multe fineturi ale tehnologiei nucleare, faceau tot felul de miscari iresponsabile, precum de exemplu sa arunce materialul uzat direct in riu, si respectiv sa foloseasca un lac din zona drept depozit in aer liber.

Intr-un final s-au hotarit sa asigure o stocare ceva mai controlata, asa incit au construit rezervoare de otel la opt metri adincime, pe o platforma de beton. Continutul rezervoarelor fiind radioactiv, temperatura intregului ansamblu creste incet-incet in timp. Sistemul de racire prin ventilatie instalat nu era nici suficient nici foarte bine supravegheat, asa ca a avut loc o explozie (la citeva luni distanta de explozia de la Windscale), ca rezultat al incalzirii intr-unul din rezervoarele al carui sistem de ventilatie cedase si nu fusese inlocuit.

Explozia, desi nu a fost nucleara ci chimica (compusii stocati fiind in general acetati si azotati) tot a eliberat o energie de vreo 100 de tone de TNT, aruncind capacul de beton de 150 de tone citeva zeci de metri distanta. Chiar daca nimeni n-a murit direct in urma exploziei, s-au imprastiat o mare cantitate de materiale radioactive (pina la vreo doi ExaBequereli, adica de doua mii de ori mai mult decit in cazul Windscale sau aproximativ o zecime din contaminarea ocazionata de explozia de la Cernobil).

Cum intregul ansamblu era "secret", nimeni nu le-a spus nimic locuitorilor, care s-au trezit evacuati dupa o saptamina, tot fara sa li se explice din ce cauza, si in conditiile in care tot soiul de simptoame si manifestari bizare se observau cu ochiul liber (ca de exemplu caderea pielii de pe miini si fata), populatia s-a isterizat cumsecade. Dupa toate probabilitatile efectul net a fost de la citeva sute de decese in sus.

Toata chestia a fost tinuta la secret si de catre sovietici, si de catre CIA, care stia de-atunci dar nu s-a considerat "expedient" sa informeze populatia, periclitind cu un drum si programul nuclear american. Cele citeva sute de kilometri patrati contaminate de norul radioactiv au fost transformate intr-o "rezervatie naturala".

Prosit, cum s-ar zice.