Contextul statului asistential

Geme presa cu pretentii spre "economica" de analize, eseuri si discutii care mai de care despre zisul "stat asistential" in care ne traim noi zilele. Si rezulta negru pe alb, clar si fara putinta de tagada, din cifre deci, bun ? si in plus din grafice!!! cum sta treaba si citi bani aruncam anual, lunar si zilnic pe diverse categorii non-umane, pensionari, copii, lauze si militari in termen.

Va place, nu va place, cam aia-i directia discursului "liberal", sau ma rog, "de dreapta". Ea se loveste de o directie absolut disjuncta (si deloc contrara, chiar dimpotriva), a discursului "de stinga", care se reduce practic la a spune ca "si ei is oameni".

Va place, nu va place, discutia politica in tarisoara se petrece de pe pozitii cretinoid-fasciste, spoite neconvingator in "dreapta" si respectiv de pe pozitii criptocomuniste, spoite neconvingator in "stinga". Cifrele sunt un pretext pentru refularea, iarasi si din nou, a acelorasi prostii incomplet digerate, ca noi suntem un neam mai lent asa, si faptele s-au petrecut prea repede pentru noi din 1920 pina in 1990. Am trait in saptezeci de ani agitatie politica cit obisnuim noi in vreo 700, asa ca impresiile au ramas absolut superficiale, si convingerile absolut ferme si complet nerafinate.

Totusi, sa incercam o punere in context. Mintea romanului mediu, precum si discursul public nu distinge intre neurolog, psihiatru si psiholog. De ce credeti ?

Sigur, lipsa educatiei, ignoranta care atirna in ciucuri, bla bla bla. Totusi, aceeasi ignoranta nu face pe nimeni sa confunde timplarul cu instalatorul, desi avem mai multi psihologi decit timplari in patrie. De ce oare ?

Poate pentru ca vasta majoritate spre 90% din "specialistii" in respectivele domenii, in devalmasie, traiesc de pe urma statului asistential. Ei nu au dezvoltate abilitatile si competentele care le-ar permite sa isi cistige piinea zilnica in modul normal si obisnuit, al liber-profesionistului, servind clienti in cautarea serviciilor oferite de ei. Asta pentru ca nu ofera de fapt nici un fel de servicii a caror utilitate sa poata fi cumva reprezentata de catre public.

Solutia, bineinteles, ar fi oprirea productiei de psiho-diversi pe banda rulanta in universitati, in complet dispret fata de nevoile societatii si de capacitatea ei de absorbtie, si respectiv reorientarea celor deja calificati fie inspre a presta un serviciu util, fie inspre alte meserii sau ocupatii unde ar putea presta un serviciu util. Cu mentiunea ca "util" inseamna exclusiv si strict acel ceva pentru care iti gasesti musterii.

Cvasi-solutia aplicata in fapt este... petitionatul guvernului, "sa ne deie". Si guvernul "ne da" o lege prin care oricine are de gind sa conduca masina trebuie sa obtina o stampila. In schimbul carui "serviciu" el va plati bineinteles unui profesionist. Atita ca el va plati o taxa, identica intru totul cu TVA-ul sau impozitul pe venit. Ca atare, "profesionistul" stampilei nu participa la viata comerciala, ci este o parte din aparatul de stat. Ce-i drept externalizata, asa incit taxele platite anual de conducatorii auto, de toti angajatorii pentru angajatii lor, de toti cei care au permise de port arma scl etc nu apar in bugetul de cheltuieli al statului roman. Iar practicantii para-taxarii nu apar intre angajatii ce compun birocratia. Ei sunt birocrati, ca oricare altii, viata lor se invirte intre hirtoage si stampile, practica profesiunii lor n-are nici o treaba in chestie, doar ca nimeni nu-i dispus sa recunoasca asta.

Nimeni nu-i dispus sa recunoasca pentru ca fictiunea respectiva "rezolva" niste probleme, acoperindu-le. In primul rind problema incompetentei absolventilor. Zeci de mii de pustani termina o facultate in fiecare an, perfect inutili societatii. O mica parte dintre ei se angajeaza in slujbe perfect adecvate intelegerii si abilitatilor lor, precum spalat pe jos in Mall si servit betivi prin bodegi. Restul... isi continua studiile. Zeci de mii de pustani termina un masterat exact la fel de incompetenti ca si atunci cind l-au inceput.

Ce facem cu ei ? Le spunem verde in fata ca sunt exact la fel de debili mintal precit au fost si cind au terminat liceul ? Dupa care bagam trei sferturi din personalul universitatilor la inchisoare pentru frauda ? Sa tina companie unor zeci de mii de profesori de liceu ? O fi fiind asta o solutie teoretica, dar practic nu se poate (si nici n-ar trebui sa se poata) asa ceva.

Solutia practica este o sinecura, se inventeaza o parataxa, sa manince si ei o piine. Asa incit, cind vorbim despre statul asistential din Romania, nu vorbim despre pensionari, ca pensii se platesc oriunde in lume, fiind un drept salarial, cistigat prin munca, si nu vorbim despre someri, indemnizatiile lor fiind tot un drept salarial, rezultind tot din contractul de munca, si nu vorbim despre copii cu cei zece dolari pe luna alocatie de-o primesc ei, si nici de femeile gravide. Vorbim insa despre cei zece mii, o suta de mii, un milion de "profesionisti" fara profesiune, care depind intru totul de taxarea indirecta practicata de catre stat.

Sigur ca o parte dintre ei (mai ales cei mai tineri) incearca onest sa-si aplice meseria, atita cit se poate si asa cum se poate in conditiile concrete. Sigur ca in ce priveste o masura obiectiva a calitatii muncii lor, s-au inregistrat progrese fulminante in ultimii douazeci de ani, si marcate si vizibile chiar si in ultimii zece sau cinci. Dar aceste progrese au fost posibile strict pentru ca in loc sa-i trimita la camera de gazare, statul roman cel asistential i-a sustinut.

I-a sustinut sa apuce sa traga aer in piept, sa se dumireasca cum sta lumea tocmita, sa se prinda ce-ar putea face ca s-o imbunatateasca si sa se apuce de treaba. Pentru ca statul asistential nu-i in sine un lucru rau, el este un lucru bun in toate situatiile de tranzitie abrupta : ingaduie oamenilor sa nu moara in timp ce incearca sa-si aduca mediul la standarde. Pentru ca degeaba recitati din Ayn Rand unei colonii de lactobacillus in timp ce-i scufundati intr-o sticla de spirt medicinal Mona : n-au ce sa faca.

Asa incit sa ne lamurim pe o chestie : in afara de mine si poate inca o suta sau doua de romani (in general aia pe care-i injurati ca "v-au furat", a la Dinu Patriciu) nimeni n-are de fapt dreptul sa se plinga de statul asistential din Romania. Pentru ca el ne taxeaza pe noi ca sa va ajute pe voi, si va ajuta pe toti : si pe someri ca si pe profesorii de liceu, si pe pensionari ca si pe "psihologi", si pe artisti si pe blogari si pe absolut toata lumea. Pe absolut toata lumea, nu exista salariat, la privat sau la stat, cum nu exista decit in rare, rarisime situatii "om de afaceri" care sa nu traiasca, macar in parte, de pe urma statului asistential romanesc.

Si eu nu ma pling pentru ca nu ma deranjeaza, stiu citi bani am cheltuit pe acest proiect al statului roman si stiu cam ce-a iesit din el. Voi nu vreti sa va amintiti cum aratati, cum gindeati si cum erati imbracati in 1989, precum idem nu vreti sa va amintiti de 1999. Eu insa imi amintesc, si privind la cit a costat aducerea unei trupe de douazeci si de milioane de pitecantropi din starea aproximativa a locuitorilor de azi din Chosongul la situatia de cetateni ai Uniunii Europene imi pare c-am facut o afacere buna.

Sigur, ea putea fi "inca si mai buna", privind-o teoretic, dar imi este clar ca pornind la drum cu aceleasi sume si aceleasi resurse intr-o incercare de-a aduce Bolivia ori Ciadul la standarde voi obtine rezultate semnificativ mai proaste.

Sigur, cetateni de strinsura ai Uniunii si ultimii la aliniere. E drept. Dar mai este inca timp, examenul de absolvire nu-i miine. Eu unul astept cel putin la fel de mult de la urmatorii douazeci de ani precit mi-a fost livrat de la anteriorii douazeci. Chestie care depinde nu atit de forma in care-i condus ori organizat statul, cit de inclinatia spre munca si seriozitate a fiecaruia dintre voi. E clar si e limpede ca nu veti putea fi sustinuti si asistati la nesfirsit, chit ca astazi inca se mai poate, cu serioase dificultati. Totusi, statul-tati a trecut de cincizeci de ani, azi-miine va iesi, vrind-nevrind la pensie, si apoi va fi tot mai prapadit si tot mai orgirjit, si avea nevoie de medicamente.

Da' cu toata sinceritatea spun ca va fi cine sa-i aduca o cana de apa la batrinete. Ca avem de unde, si avem cu cine, si avem cu ce. Asa ca, spor la lucru.