Vanitatea, pacatul favorit

Zicea cineva

Sigur, daca cineva ii spune unui bloger ca e tampit/urat/neinteresant/etc inseamna fara indoiala ca acel cineva e invidios nevoie mare. Nicidecum ca bietul bloger e intr-adevar tampit/urat/neinteresant/etc.

Au ajuns egourile atat de mari incat se uita ca in centrul gogoasei numita blogerul x se afla in imensa majoritate a cazurilor (spun imensa gandindu-ma ca nu stiu nici macar un exemplu in care sa nu fie adevarata afirmatia) o duios de mediocra persoana y?

In loc sa fie recunoscatori (cei din imensa majoritate despre care aminteam mai sus) pentru un statut uneori mult peste conditia lor aceste persoane, in cel mai bun stil al parvenitului, isi semnaleaza prin ragete (de cele mai multe ori figurative, slava Domnului) pozitia dobandita.

Acest stil dezgustator de a abuza de o pozitie privilegiata (a vorbi in public n-ar trebui sa fie apanajul oricarui specimen, dar astea sunt vremurile) vexeaza oamenii normali. Si atunci mai apare cate unul care spune cate o chestie.

Vestea buna pentru tine, genericule bloger x, este ca adesea vocile acestea se pierd in marea de zgomote “lombroziene” din care faci parte. Vestea proasta e ca parvenirea e o conditie din care nu poti scapa. Ai scapa de dispretul celor intre care vrei sa te infiltrezi, numai dand inapoi si mergand unde ti-e locul. Cum asta nu-ti sta in fire (ca doar si de asta te numesti parvenit), ramane cum am stabilit – niciodata.

Rar text asa bine compus, fratii mei albi. Priviti intai eleganta formala. Cinci paragrafe, da ?

Primul : Este perfect adevarat. Daca cineva te evalueaza negativ e mai probabil s-o faca pentru ca te priveste dintr-un sistem de valori in care apari sub linie decit din cauza ca se simte atit de coplesit de manifesta ta valoare incit face explozie. Nu inseamna asta ca-i imposibil sa il domine sentimentul propriei inferioritati. Nu-i imposibil. Dar e, totusi, improbabil.

Cum procedam ca sa ne dam seama care dintre cele doua alternative s-a actualizat ? In primul rind ca problema e prost pusa in acesti termeni. Daca am stabilit odata ca-i improbabil, atunci am stabilit si ca nu-i nevoie sa "ne dam seama". Lama lui Occam ne da seama. Vedeti deci cum lucreaza vanitatea din noi ? Desi am stabilit ca-i improbabil sa fim Dalai Lama, totusi ce ne intereseaza pe noi e "cum stabilim" daca suntem Dalai Lama. Pai... cum sa stabilim ? Nu suntem, ce mai atita vorba ?

Inainte de-a ne putea pune problema daca nu cumva preopinentul ne evalueaza negativ pentru ca il macina invidia avem neaparata nevoie de niste indicii clare, nu ne putem apuca asa spontan de presupozitii.

Al doilea : Foarte adevarat. La cincizeci de mii de blogeri sau citi or fi fiind, nu stiu daca cunosc cinci persoane exceptionale. Restul de patruzeci si noua de mii noua sute nouazeci si cinci sunt pur si simplu mediocri si submediocri. Si, ca bonificatie parantetica, nici una dintre cele 5 (cu generozitate) persoane exceptionale nu are sub 30 de ani, ca sa fim bine intelesi. (In plus, nici nu este posibil pentru un putoi tinar sa fie exceptional, tot asa cum pentru hirtia stivuita in magazia unei tipografii nu-i posibil sa fie un roman genial. Inca nu-i roman nici genial nici negenial, e hirtie velina.)

Al treilea : Judicios. N-am intalnit individ competent care sa-ti atraga atentia "cine-i el". Ca regula generala profesorii universitari care insista sa fie apelati "profesor X" sunt cele mai mari loaze din tot departamentul, precum si middle managerii care se supara pe angajatii care nu-i apeleaza cu "sefu'" sunt buni candidati la dat afara ca mai mult incurca.

Al patrulea : Cred ca mecanismul exista si functioneaza. Problema e ca pare sa ascunda o tensiune interna. Daca-i dezgustator de ce duce la actiune ? Te-ai astepta ca dezgustatii sa se retraga pur si simplu (si mecanismul ala exista si functioneaza cu siguranta).

Problema mare este ca aceasta autoselectie stimuleaza niste efecte paradoxale, suprareprezentindu-se adulatorii timpi si respectiv detractorii minati de propria inferioritate, si subreprezentindu-se categoria cea mai abundenta. Rezultatul net fiind, bineinteles, sustinerea falselor idei ale diverselor non-valori despre valoarea proprie, si uite cum intreaga prosteala se autopropaga.

Ultimul : Si-aici este o mica problema. Niciodata ? Niciodata nu exista, asta-i clar. Mi-ar place sa cred, fiind o teorie interesanta, in universalitatea ei manifesta, da' practica nu-mi da pace. Deci, o parte dintre parveniti vor fi stilpii societatii de miine. Care dintre ei ? Pai, cu siguranta nu cei care dau inapoi. Dar cu siguranta nici cei care nu dau inapoi. Cei care reusesc sa treaca dincolo de aceasta problema. Improbabil, veti spune ? Pai sigur ca da, da' nici n-avem nevoie de chiar asa multi stilpi.

Pe scurt, daca mi-e permis sa tesesc putin atit perfectiunea formala cit mai ales concluzia sugerata de autorul original, autoperfectionarea nu-i imposibila, si nu-i imposibil sa se aleaga ceva de toti mediocrii cu pretentii care polueaza la ora actuala spatiul literelor cu dejectiile mintii lor putine si neantrenate. Atit doar ca acest miracol (si nu-i nimic mai putin decit de-a dreptul un miracol, de soiul transformarii vinului in singe) nu se va petrece insistind pe drumul si cu uneltele parvenitismului. Aia sigur niciodata.

Se poate petrece doar renuntind si la cale si la unelte, dar, si aici e partea foarte importanta, dar fara a reveni la locul de pornire. Cum se poate face asa ceva ? Pai eu de unde sa stiu, pacatele mele, drumul din Rosiorii de Vede il stiu doar cei ce-au fost acolo.

Dar de existat exista sigur.