Statul si asigurarile

Singurl rol rational al statului in societate (lasand la o parte rolurile irationale, precum "sa fie mami", "sa fie Dumnezeu" etc) este sa tina masura activitatilor umane.

Asta-i rolul statului, el tine masura activitatilor economice, juridice, educative, e depozitarul standardelor. Nu este autorul standardelor, precum nici nu poate fi, oamenii singuri pot crea standarde, prin negociere sociala. Odata ele create, asa cum sunt, ii revine statului rolul de custode, le pastreaza si organizeaza procesul consultarii lor.

De aceea nu poate fi rolul statului sa decida cine-i vinovat si cine nu-i vinovat in cauze penale, ci strict sa organizeze cea mai buna metoda posibila prin care cetatenii impricinati sa consulte standardul societatii si sa ajunga la o concluzie asupra cazului concret care-i intereseaza. Tot de aceea nu poate fi rolul statului sa hotarasca valoarea monezii, sau continutul examenului de bacalaureat.

Acest sistem ofera avantajul notabil ca doi necunoscuti pot interactiona fara nevoia de a-si negocia intai complet toate limitele viitoarei lor interactiuni. In lipsa acestui sistem, fiecare domnisoara ar fi silita sa discute cu fiecare cunostiinta care-s limitele violului versus comportament sexual normal, fiecare bancher ar trebui sa discute cu fiecare depunator regulile bancrutei si fiecare chirias cu fiecare proprietar normele de securitate in constructii.

Ca atare, semnul inconfundabil al unui stat disfunctional este tocmai aceasta nevoie, perceputa de chiriasi, proprietari, domnisoare, bancheri scl de-a discuta, tot mai pe larg, care-s limitele si care-s regulile interactiunilor lor viitoare, si tot aceeasi este si masura respectivei disfunctii. La rigoare, un stat complet disfunctional, anarhia pura e ilustrata pe taram economic de acel schimb intre Ion si Marin in care Ion schimba un plic in care-a pus niste bani cu un sac in care Marin a pus niste cartofi.

Pe de cealalta parte, asigurarile sunt niste aranjamente prin care asiguratii platesc niste sume mici cu periodicitate mare, iar asiguratorii platesc niste sume mari cu periodicitate mica. Ca atare, sistemul poate fi echilibrat, in masura in care platile sunt egale de ambele parti, sau dezechilibrat, daca platile sunt inegale, favorizand una dintre cele doua parti. Evident, datorita faptului ca nimic nu se intampla instantaneu, notiunea de "echilibru" nu are sens decat alaturi de un interval de timp.

Prin insasi constructia sistemului e evident ca el va fi dezechilibrat in favoarea asiguratorilor pentru toate intervalele mai mici decat distanta in timp intre doua plati din cele mari. Ca atare, e foarte complicat de judecat daca un sistem de asigurari este echilibrat, sau dimpotriva, favorizeaza una dintre parti : la termene suficient de mari incat sa fie relevante concluziile nu conteaza in nici un mod practic, iar la termene suficient de stranse incat sa conteze practic concluziile nu sunt matematic relevante.

Care ar fi cele doua dezechilibre posibile ? In primul rand, daca asiguratii platesc mai mult decat costurile reale ale riscului asigurat, asiguratorii extrag valoare fara contraprestatie, micsorand astfel eficienta economica in societate. Pe de cealalta parte, daca asiguratii platesc mai putin decat costurile reale, asiguratorii pierd capital, ajungandu-se mai devreme sau mai tarziu, dar inevitabil, la falimentul lor, si deci la neacoperirea unui numar oarecare de pretentii legitime ale asiguratilor. Acest faliment se va petrece intotdeauna la cel mai inoportun moment, adica cu ocazia unui dezastru oarecare, lasandu-i pe o parte dintre cei afectati in aer.

Intrucat asiguratorii si asiguratii au interese economice divergente, ei vor incerca sa reprezinte situatia de fapt asa fel incat sa para ca sunt defavorizati de aranjamentele existente. Asiguratii vor pretinde ca sumele platite pentru asigurare sunt exagerate, in timp ce asiguratorii vor pretinde ca riscurile asigurate sunt altele decat cele care in fapt au avut loc. Nu cred ca-i nevoie sa ilustrez aceasta tendinta a asiguratorilor, sunt convins ca fiecare a intalnit macar un exemplu. Merita in schimb notat ca si asiguratii tind sa-si reprezinte eronat realitatea riscurilor asigurate - British Petroleum, de exemplu, se auto-asigura pentru riscurile rezultate din exploatari oceanice pentru ca ajunsese la concluzia ca asiguratorii percep prime nejustificat de mari. Deci se poate, in ambele directii.

Intrucat prime de asigurare prea mari constituie in fapt un fel de impozit (pe necunoastere), in timp ce prime prea mici constituie in fapt un fel de subventie (a riscului), si de asemenea datorita inconvenientei implicite in falimentul unui asigurator - in care cetatenii cu ideatii irationale despre rolul statului in societate vor astepta ca acesta sa intervina pentru a "salva" pe "bietele victime", poate parea c-ar fi o idee buna ca statul sa se indeletniceaca cu asigurarile. In fapt, majoritatea statelor practica cel putin un sistem de "asigurari de batranete", numit pensii, si multe state practica si asigurari de sanatate, asigurari de educatie si asa mai departe.

Ideea este foarte proasta din urmatorul motiv : daca asiguratorii si asiguratii sunt persoane private, statul poate functiona ca arbitru intre interesele lor divergente, ingaduindu-le atat asiguratorilor cat si asiguratilor sa se asigure, pentru propria lor satisfactie, ca cealalta parte se comporta onest in relatie. Daca insa statul trece din acest rol in rolul de asigurator, devine mai ieftin pentru statul-asigurator sa rezolve problemele la nivel declarativ.

Intr-adevar, un stat al securitatii absolute la nivel declarativ va rezolva in mod absolut problema compensarii pagubelor - la nivel declarativ. La nivel practic, oamenii nenorociti de explozia de la Cernobil isi asteapta inca, cuminti, compensatiile juste si acoperitoare. Au primit, in schimb, decoratii, asa cum este de asteptat : un stat-actor va inlocui performantele reale cu performante simbolice, pe care le va echivala, la nivel declarativ, cu primele.

Aceasta situatie nefericita aduce statul in situatia de-a crea o falsa utilizare a limbajului, o limba de lemn, in care sa functioneze echivalarea compensatiei reale cu compensatia simbolica in fapt oferita. Aceasta dedublare a limbajului impiedica statul de la a-si manifesta rolul de arbitru in celelalte domenii ale activitatii sociale, reducandu-l la un absolut inutil, chiar daca foarte bizar producator de literatura manierista.

Evident nici o cantitate de literatura manierista, indiferent de maniera, nu poate compensa pagube reale, si nici nu aduce valoare reala care sa inlocuie pierderea - foarte palpabila - a agentului care sa joace rolul de arbitru in desfasurarea interactiunilor sociale. Ca atare, societatea decade in ce priveste complexitatea organizarii, si eficienta muncii se prabuseste si ea in scurta vreme.

Pentru sanatatea societatii cel mai bine este ca agenti privati, si nu statul, sa se ocupe de asigurari.