Spune pe scurt fail

Cum se poate spune fail mai pe scurt de-atit ? Fail si gata.

Am dus fetele la film, oarece proiectii de short-uri organizata-n ceva club caruia n-o sa-i dam numele din Timisoara, de niste tipi carora n-o sa le dam numele. Ca n-avem de ce.

Pe drum incolo ma gindeam ca mnoa, scriu, dupa aia mi-am zis ca hmm... mai bine-o las, chiar nu merita, dupa care ajuns acasa iata ca revin iarasi si ma gindesc asa in mintea mea... pai ce frate, faptu' ca nu-i despre ce te-o impiedicat vre-odata ? Doara scrisu' vine din tine nu din mediu. Ce-i drept. Si cum mi-o venit, din mine, iara nu din mediu, iaca scriu.

Deci, usor si rapid cu rezervarile, greu cu restu' de la o suta de lei la fata locului, lent de tot la bar, doua vutci si-un gin tonic au durat frate vre-un sfert de ceas asa. Copchii ametiti.

Clubul respectiv oarecum inadecvat scopului, chit ca organizatorii s-or straduit intr-o oarecare masura, da' totusi, sunt chestii care tradeaza amatorismu' si nepriceperea. De exemplu, oricit de dragi ti-s tie prostiile alea de reclame luminoase la nustiuce beri, nu le poti lasa pilpiind pe peretele pe care proiectezi. Ca nu poti. Si e bine ca sonorizarea in club are basii aia grei ce le place la femei ca vibreaza partile moi scl etc, da' totusi nu-i adecvat sonorului unui film. Ori il dai mai incet, ori tai din equalizer, ori cumva faci ca-i om nu Sauron ala de vorbeste-n film. Mai ales cind tragea cite-un african prapadit ce n-avea nici dupa ce se scobi in nas cite-un bas profund de zanganeau paharele pe masa...

Promotia slaba de tot, se vede treaba ca nu-i destul sa iei un domeniu pe interneti ca sa se buluceasca lumea. Nu mai suntem in 2005, sau asa ceva. Deci, o duzina, mult cinspce pustani, si-n rest pauza. Succes comercial n-avea cum sa fi fost deci.

Iar din punctul de vedere cit si cultural... meh. Filme proaste spre foarte proaste, mai ales alea romanesti, vai de noi. Cam la nivelul unui 9 muncit la scoala de arte si meserii vizuale, piese de ucenici, negata sa iasa in lume. La un moment dat o proasta se apucase sa filmeze cuvintul ARTA scris pe bucatele de hirtie care inlocuiau diverse obiecte artistice din viata de zi cu zi, precum de exemplu un teanc de foi de hirtie, sau o brosa uriasa-n pieptu' unei trendineze spariete. Mersi, da' zau asa, chiar sunteti contraculturali si faceti misto de felul in care nu va iese nimic ? Zau ? Vai, da' nu m-am prins.

O alta proasta s-o gasit sa ne sugereze, cu bucati de plastilina avind suruburi si pioneze drept picioare ca vai, dar e riscant cu blogurile, ca incepi prin a-ti "uploada" textele si sfirsesti prin a-ti "uploada" visele si chiar toata fiinta, asa ca Nu va uploadati viata! Traiti-o!

Venind din partea uneia care freaca bucatele de lut colorat pentru a comenta pe marginea fenomenului, mesajul mi se pare asemanator cu a-ti trage una sanatoasa cu cizma stinga-n molaru' drept. Aia pe de-o parte, ca pe de cealalta, insusi mesajul asta cu viata reala/virtuala bla bla atentie dragoni&pericole a devenit deja, prin timpa si nesfirsita repetitie in gura unor marginali irelevanti mai lame decit insusi chestia careia cica i se opune.

A, si-o pseudoanimatie in stilul alora de pe vremuri cu cadrele mult, da' mult prea lungi, tot freca unu' ca face el pasari din metal. O prostie absolut plicticoasa.

La partile pozitive vom nota prima bucata, un tip care se agita asteptind un telefon. Trendinez tipic, camasa, palton de stofa, pe la 30, moaca sifonata, puteai jura ca-i antreprenor online. Si tot astepta el telefonu'. Si se mai suia pe-o casa, mai sedea intr-o intersectie, si astepta frate telefonu' ala sa sune odata. Pina intr-un final cind isi aranjeaza frumos ceasu', portofelu' cel gol, pantofii, etcetera pe buza acoperisului, si dupa un moment de pasit cu picioru' gol pe caramida rece sare in gol.

Dupa care telefonul, bineinteles, suna. Autorii au facut prostia sa-l arate pe tip sarind cumva, absurd, inapoi si apucind telefonul cu mina. Stupid. Ce trebuiau sa faca era sa lase telefonul sa se roteasca incet, prin forta vibratiilor, si intr-un final sa se arunce si el in gol. Aia era arta. Da' mnoa, fiecare cit poate.

Inca si mai pozitiv vom nota o chestie braziliana banuiesc ca era, a doua bucata din program. Chestia asta, Cotton Candy pre numele ei, fu excelent realizata. O atmosfera de Fallout, daca stiti ce-i ala, si-un tip batrin si singur. Oarecum trist, cu o gura diagonala, obosit. Si incearca sa-si ia pe el un pulover de-ala cu git inalt, si se blocheaza. Si asta e, ramine blocat. Ajunge sa-si doboare bila acvaristica cu un singur caras pentru a linge apa de pe covor, ajunge sa bea din buda, si-ntr-un final plinge. Excelenta piesa, singura de fapt care merita sa fie acolo.

Probabil ca daca le-ati fi vazut dvs. ati mai fi mentionat una sau ambele dintre cele doua filme cu si despre africani saraci lipiti. Mai ales a doua, povestea unui tip din Zambia parca, cu 21 de copii in grija, de la surorile lui cele moarte de SIDA si malarie respectiv. Pe care incerca sa-i creasca si sa-i hraneasca cultivind o gradina. Si-si dorea o pompa cu apa. Si sa nu-i mai moara dintre copii.

Excelent filmat, candoarea si autenticitatea omului topeste totul, dar chestia e ca eu am trait intre ei, cunosc preabine, pentru mine nu mai prezinta noutatea aia care probabil v-ar interesa pe dvs. Pentru mine e ca si istoria anului 2005, repovestita. Un banal ucigator, chiar daca-i nedrept si pina la urma strigator la cer. Este. Si ?

Per total, am mers in club, am baut ceva, n-o fost inghesuiala si nici plin de copchii prosti, n-o fost muzica prea tare... pe scurt nu pot zice ca mi-o mers rau. Da' nici pe partea culturala nu pot zice c-o fi fost cine stie ce succes.

O poveste asa, ca sa fie. V-o placut ?