Semnele pierzatorului

Nu mi-e clar daca "pierzatorul" e cuvant si-are sens in limba romana sau nu inca, dar acest articol face parte din bilogia "Semnele", si cum celalalt element l-am intitulat deja Semnele incepatorului, ca mi se parea un titlu bun la momentul respectiv, n-am ce-i face, pentru ca doresc sa le fac sa rimeze din ceva motiv pe care nici nu-l inteleg, nici nu-l vom discuta, pentru ca de fapt nici nu conteaza.

Si iata, aveti mai sus primul semn al pierzatorului. Omul se justifica, fara motiv, atingand prolixitati de incredibila complexitate, si pentru ce anume ? Pentru nimica. Nu e asta cel mai important semn, dar am inceput cu el pentru ca ma fac amplu vinovat, plus ca e usor de ilustrat intr-o introducere. Dupa cum vedeti, o problema insidioasa, care se strecoara in calimara cand nu te astepti, si tusti! pe hartie.

Ce este totusi pierzatorul ? Este blogerul neincepator, sau chiar veteran, care simte ca laurii il apasa fruntea mai greu decat poate tine gatul. Care nu se simte la inaltimea pozitiei lui prin topuri, care nu mai face fata asteptarilor numeroase, cladite piatra peste piatra de mii de cititori (de calitate, nu ca ai celorlalti, sa ne intelegem) in luni si ani de zile, peste sute si mii de posturi (de calitate, nu ca ale celorlalti, sa ne intelegem!), bob cu bob. Blogerul depasit, a carui succese reclama intotdeauna perfectul compus, daca nu de-a dreptul imperfectul, obosit, infrant si in curand uitat (Sigur, nu va vine in minte nici un caz de asa ceva. De ce oare ?).

Ce face pierzatorul ? Pai o da in diverse. Una dintre diverse e mania explicarii, de care deja am vorbit (mai sus ↑). Alta dintre diverse e paranoia cea mai curata. Un bloger scrie ceva la el pe blog. Pierzatorul crede ca despre el e vorba. Am mai discutat problema asta in alta parte (adica tot aici, dar in alt post). De fapt, un exemplu de-acolo a dat chiar si-o foarte amuzanta anecdota, intalnindu-ne cu autorul mai apoi la un blogmeet, el era foarte spasit de ce oribil si monstruos pacat comisese, si-n rest nimeni anume nu-si mai amintea despre ce vorbeste. De unde se astepta sa plece acasa batut, cel putin.

Astea doua, mania explicarii si impresia ca lumea se invarte in jurul tau sunt dintre semnele mai mari si late, dar mai exista destule. Pierzatorului totul ii pute, nimic nu-i suficient, credibil, acceptabil, nu respecta standardele (mai ales cele care nu existau pana in momentul nerespectarii lor, si se vor uita lejer in cinci minute). In mod amuzant, pe masura ce osificarea pierzatorului in paguba lui se adanceste, standardele inflamate devin tot mai fundamentale, ajungandu-se in cele din urma la situatia pierzatorului mort de sete pentru ca nu poate bea dintr-o sticla de apa pe care se gaseste scris cu litera mica dupa punct. Sminteala asta e sora buna cu regretul unei eroice si fabuloase vremi indepartate, demult, pre cand zapezile dantan. Cele doua se insotesc ades, rezultatul aplicarii uniforme fiind ca totul ajunge sa arate la fel si toata lumea se poate desfata in voie povestindu-si reciproc la nesfarsit cat de plictisitoare este lumea intreaga.

Si in fine, ca sa inchei cum am inceput, ultima dintre diverse este tendinta de-a da sfaturi, mai cu precadere incomprehensibile si inutilizabile, mai cu osardie adresate celor care nu ti-au cerut sfatul anume. La mare moda este sfatuirea generalizata, fara adresa specificata, cel mult un "blogerilor mici, prapaditi si dispeptici" atarnat acolo (si cum se poate aplica un sfat dat nimanui de catre cineva, oricine ar fi el ?). Pana de curand eu pot spune cu mana pe inima ca nu prea sufeream de asta, dar vaz ca incet incet se intinde si ma apuca si pe mine.

Deci e bine.