Multiculturalitate, haine grele

Teoria socialismului progresiv-persuasiv (pentru a-l deosebi de socialismul fulminant-dement, o deosebire dificila in practica ca-s cam omoloage la nivelul fiziologiei) este ca din varietate rezulta beneficii. Tot asa cum din polenizarea incrucisata rezulta indivizi mai vigurosi, tot asa cum populatiile puternic cosangvinizate sufera tare genetice si slabiciuni de tot felul, tot asa zice teoria socialista ca e mai bine pentru culturi sa traiasca in pluralism.

Pentru ca toti oamenii!, asta in primul si primul rind. Nu subscriem la acest argument altfel stupid in intensiunea lui, si oricum irelevant dintr-o perspectiva logica, e ca si cum ai scrie apologia inghetatei pe baza ideii de larg angajament ca "inghetata e buna!". O fi fiind, da' textul tau nu serveste la nimic, ca ai care-s de acord cu prezumptia sunt acord cu ea in virtutea unor pulsiuni si tulburari emotionale, iar cu restul, care n-au aceleasi defecte de constructie nu reusesti sa comunici.

Deci, ce drepturi, valoare, importanta si alte asemenea or fi avind la purtator "toti oamenii" in virtutea ca sunt "oameni" (ce-o mai fi insemnind si aia) nu putem spune ca ne intereseaza. Ii priveste.

Singurul argument cu tarie vine, in mod ironic, din istorie, care-i de fapt singura sursa reala de argumente practice in ce priveste teoria si practica politicii (ca aia discutam), si totusi singura sursa ignorata de socialisti in constructia argumentelor lor. Si uite asa avem multiculturalisti care isi "sustin" cauza vorbind in general ad misericordiam si ad metum, vorbind practic singuri ei intre ei si convingindu-se ceva de minune pe de-o parte, si conservatori scarpinindu-se in cap nemultumiti de faptul ca hmm... istoric vorbind, teoria aia de mai sus cu "ii priveste" tinde sa duca la razboi.

Chestie care-l pune pe conservator in pozitia dificila de-a alege : ori accepta prostelile astora intr-o anumita masura, in speranta ca cine stie, poate totusi rezolva problema, chiar daca problema e prost pusa si solutia propusa n-are nimic de-a face cu ea, da' cine stie, poate, totusi, se intimpla un miracol ? ori nu le accepta, si atunci are a-si asuma pozitia dificila de-a recunoaste ca razboiul, distrugerea, nenorocirea si moartea nu sunt chestii pe care se cere politicianului sa le rezolve (va explica Poincare de ce).

In ultima vreme conservatorii nu se mai prea vad in discurs, mai ales pentru ca speriati de bombe (atomice) si de intelegerea dupa parerea mea gresita a implicatiilor posibilitatii speciei umane de-a se curata cu totul de pe globul Pamintesc au cam ales prima varianta din dilema de mai sus.

Ceea ce nu-i neaparat suparator, dar iata ca apar niste probleme tot de ordin practic. Pentru ilustrare, sa incepem cu ceea ce englezii numesc practical joke, adica o farsa. Acum treizeci de ani, cind romanii erau foarte omogeni cultural, glumele astea se faceau fara incetare, si aveau un haz nebun. Astazi nu se mai prea fac. De ce ?

Pai de-aia, pentru ca nu mai stii sigur daca ala victima va intelege si va ride, sau dimpotriva, nu va pricepe ce s-o intimplat. Retineti diferenta, ca-i importanta, la nivel de pricepere se petrece nenorocirea. Si in 1970 erau care se suparau, da' aia intelesesera perfect, doar ca nu le convenea. Cu astia de azi e posibil sa nu inteleaga pur si simplu. Inca mai grav, acum treizeci de ani societatea in general intelegea ce s-o intimplat, si il evalua corect pe suparat drept un ala care hmmm, cum ii zicea categoriei ? ca am uitat. Astazi e imposibil sa mai estimezi care va fi opinia publicului, e perfect posibil sa-l ia pe ursuz drept nedreptatit.

Cu alte cuvinte, o colegialitate nascuta din identitate culturala ingaduia niste manifestari ale spiritului de-o anumita natura, care se bazau fix pe reguli implicite si neenuntate dar a caror incalcare era pasibila de pedeapsa cu moartea (literalmente, hotul prins prin apartamente risca o bataie cel putin sora cu moartea).

Odata ce identitatea culturala respectiva se fragmenteaza, adaugindu-se alte grupuri, eventual cu identitatile lor culturale proprii, societatea nu mai poate fi guvernata de nici un fel de reguli implicite, de acel "nu se face" si de "toata lumea stie". Asa incit regulile trebuiesc scoase la lumina si explicitate.

Primul care sucomba acestei nevoi de explicitare este bineinteles umorul, n-am auzit inca banc explicat si amuzant. Ori e amuzant, ori e explicat. Dar nu se opreste aici. Amorul cade strapuns de o sulita, bietul Eros, spintecat nu de Zeus, nici de Marte, ci de-o Atena complet dementa, cu serpi in par si privire ratacita. Avem carti care-ti explica cum sa agheti gagicile si reviste care-ti explica cum sa fii irezistibila pentru tipi. In scris. Iti explica.

De ce ? Pai de aia, pentru ca nemaiavind omogenitatea culturala, nu mai exista un fel, ci o mie de feluri, chipurile, si uite asa ne ingropam intr-un munte de text. Sigur, chestia convine inventatorilor notiunii asteia de multiculturalism si practicii ei demente, niste tipi care isi cistiga pinea zilnica din scris si citit. Prostii. Si iata cum au reusit sa transforme intreaga societate intr-o imensa masina de produs si consumat text, ca sa le fie lor bine, cu sufletele lor uscate si boasele demult cazute in latrina.

Educatia copiilor e si ea pe lista de victime, pentru ca iata minune, daca nu mai putem educa copiii pe filiera animala, asa cum a fost construit procesul de la natura, si asa cum functioneaza pentru toate mamiferele nu ii mai putem educa deloc. Pentru ca copiii nu stiu sa citeasca.

Va spun cu toata sinceritatea unui om obisnuit sa agreseze prin sinceritatea lui, si cu toata responsabilitatea unei mature chibzuinte, ca mai cu placere as trai ultima noapte de dragoste in prima noapte de razboi, ca sunt perfect dispus sa mor, ca nu ma intereseaza cine pe cine violeaza si nici cine isi inchipuie ca are dreptul la fericire chiar daca n-are nici forta nici abilitatea de-a si-o obtine, decit sa ma plimb prin iadul de hirtie, cu siluete de hirtie pe care, cu hirtie, gasesc atasate stari si sentimente de hirtie. Urmeaza, bainuiesc, sa se ingroape cu post-it-ul in frunte ?

N-am nimic impotriva hirtiei, o folosesc de cite ori e nevoie de ea. Dar niciodata in plus. Si nici ea nu are nimic impotriva mea, priviti cum ingenuncheaza si mi se supune, sclava preaplecata care-si recunoaste, umila dar adecvata, locul in binomul format de superbia mea si limitarile ei. Dar hirtia nu-i un substitut pentru viata, si multiculturalitatea nu este o solutie.

Pentru nimic.