Hybris

Cuvintul se citeste corect hubris, nu hibris, pentru ca litera y se citeste corect u-psilon (u simplu) si nu i-psilon (i simplu), ceea ce ea dealtfel nici nu este.

Hybris (din care-i posibil sa vina romanescul hiba, mai degraba decit din maghiarul hi, si de asemenea nemtescul uber) noteaza probabil cea mai complicata notiune puita de greci. Stiu, amicii filosofi insista ca zicerile lor (ale grecilor) despre natura, fiind, fiintare si esenta sunt inca si mai complexe, ceea ce poate-i adevarat intr-un plan al abstractiunii pure. Hybris insa nu-i un concept al filosofiei, e un concept al teoriei dreptului.

Hybris era, in lumea greaca, invinuire suficienta pentru a lua viata unui cetatean. Sa facem o paranteza pentru a pune in justa perspectiva o neintelegere comuna despre sistemul gindirii legaliste antice. Se preda iresponsabil si incult pe la scoala teoria cum ca "strainii", adica cei ce nu erau cetateni "nu aveau nici un drept" in societatile antice, cu vedere spre cea greaca. Teza este falsa, necetateanul nu avea cuvint sa ceara protectia legilor cetatii. Legile cetatii ii protejau pe cetateni. El avea in schimb cuvint sa ceara protectia legilor ospitalitatii, care-i protejau pe calatori.

Reversul medaliei este ca nu era nici tinut responsabil de legile cetatii. Adica, de-un exemplu, ceea ce ar fi putut constitui material pentru o pedeapsa cu moartea aplicata unui cetatean nu s-ar fi soldat cu mai mult decit expulzarea in cazul unui strain. Acest sistem dualist inteles nu ipocrit, ci profund, a asigurat caracterul cosmopolit al Greciei antice (cel putin in unele orase) si este premergatorul ideilor moderne despre imunitatea diplomatica - fiecare strain era un ambasador de facto al altor locuri, si-al orasului vizitat, odata intors acasa.

Hybris este nesocotirea voita a legilor oamenilor si zeilor. Aceasta definitie este perfecta in aceasta forma, si trebuie invatata ca atare. S-o analizam putin ca sa-o intelegem :

Oamenii pot da legi care sa serveasca unui interes sau unei doleante a lor, fara ca ele sa aiba un caracter universal si absolut. Aceste legi pot fi incalcate, si inalcarea lor probabil ca se va solda cu o pedeapsa, precum un vot de blam, sau o amenda, dar nu constituie hybris. Ca atare, pedeapsa cu moartea este exagerata, chiar daca are loc, si-n mintea grecului pedepsitorii s-ar face vinovati de hybris in acel caz, si deci regimul lor ar deveni "nedrept".

Zeii pot manifesta preferinte care sa serveasca unui interes sau unei doleante a lor, fara ca ele sa aiba un caracter universal si absolut. Aceste manifestari ale zeilor pot fi incalcate de oameni, care incalcare probabil se va solda cu o pedeapsa, precum transformarea in cine stie ce animal sau torturi nesfirsite, dar nu constituie nici ele hybris. Spre deosebire de abuzurile oamenilor, abuzurile zeilor in domeniu nu constituie hybris, nu putem spune ca pedepsindu-l pe Prometeu, Zeus a dat dovada de hybris, asa cum nu putem spune nici ca Prometeu, furind focul, a dat dovada de hybris. Meci nul.

Pentru ca actul sa constituie hybris cetateanul trebuie sa incalce atit legile oamenilor cit si legile zeilor, sau cu alte cuvinte sa aduca atingere unui principiu normativ exprimat formal care-si gaseste o profunda si universala contrapondere teoretica. Asta nu este suficient, el, vinovatul, mai trebuie si sa faca acestea voit.

Sa luam exemplul clasic al lui Oedip rege. In urma unei dispute asupra prioritatii la carute, el ataca si omoara un trecator, care era un om batrin. Acest fapt este hybris. El a incalcat si legea oamenilor, si legea zeilor, si a facut-o cu voia. Mai tirziu, el se insoara si copuleaza cu propria mama. Acest fapt nu este hybris. El a incalcat si legea oamenilor si legea zeilor, si intr-un mod mai grav decit in primul caz, dar fara sa stie. Motorul tragediei respective este tocmai ideea ca hybrisul din prima intimplare se razbuna, controlind viitorul de asa natura incit vinovatului sa nu-i fie moale. Notati cum intreaga teorie cu "soarta" nu impresioneaza mintea grecului, desi ea va obseda peste secole mintea scolastica (oare Dumnezeu ne-a condamnat deja pe toti la chinurile Iadului ?)

Cel mai bine cunoscut exemplu de hybris in lumea clasica, si anume actele lui Ahile cel iute de picior asupra trupului neinsufletit al lui Hector reflecta si o incalcare a legilor oamenilor (intelese de greci intr-un sens larg, incluzind reguli implicite precum respectul datorat unui inamic valoros) si a legilor zeilor (prin mutilarea, sau altminteri abuzul unui cadavru) comisa cu buna stiinta. Ate, se numeste fapta, si precum afla si Ahile, se pedepseste in lumea asta. O poveste si mai interesanta este intilnirea dintre Odiseu si Polifem : dupa judecata lui Poseidon, proprietarul ciclopilor, actul lui Odiseu de-ai spune lui Polifem orb numele sau adevarat constituie hybris. Desi Polifem ii mincase tovarasii, desi ii promisese xenia cind ii bause vinul, oferindu-i in schimb insulta de "a-l minca ultimul", totusi, chiar si asa, Poseidon considera ca Odiseu e vinovat de hybris. Teoria asta nu-i convinge pe ceilalti zei, asa incit Odiseu nu o pateste ca rezultat, ci intimpina doar dificultati surmontabile.

In mod remarcabil, pedepsirea vinovatului de hybris este, pentru gindirea greaca, in aceeasi masura un act onorabil precum orice infaptuire respectabila, si e o preocupare demna de eroi (asa cum pazitul caprelor nu este).

Exista un puternic element de sexualitate impletit in notiune, alaturi de un puternic element de violenta, si, daca ne punem mintea putem chiar scorni teoria ca hybris este exact opusul educatiei.