Arbitrajul

Atunci cand acelasi obiect ideal sau real se tranzactioneaza in doua piete diferite, e posibil ca preturile implicite ale lui pe cele doua piete sa varieze. Aceasta stare de fapt deschide posibilitatea castigului prin arbitraj, vanzand in piata care supraevalueaza si cumparand in piata care subevalueaza.

Hai sa luam un exemplu simplu : daca pestele sarat se vinde cu doua monezi bucata in Valea Arsa, in timp ce precum stim el se vinde cu o moneda bucata prin definitie in Fortul de sub lac, inseamna ca-i rost de facut ceva bani. Daca intra douazeci de pesti la oca, si-o suta de ocale intr-un car, putem porni o expeditie cu doua mii de pesti pana-n Valea Arsa, sperand sa scoatem un beneficiu de doua mii de monede, minus cat ne-o fi costand transportul.

Hai sa luam si un exemplu complicat. Fie CMF, care a emis bonuri cu dobanda nominala de 7% si care se tranzactioneaza la un nivel care indica o dobanda implicita de 4.4%. Fie de asemenea pretul actiunilor CMF de 25 monede, la o valoare contabila (valoarea insumata a tuturor activelor CMF, impartita la numarul de actiuni in circulatie) de 9 monede si o asteptare de profit per actiune dupa 20 de saptamani de 133 de monede.

Daca o companie da faliment, valoarea actiunilor sale este 0, si (pentru simplitate, sa zicem), valoarea bonurilor sale este tot 0. Sansa CMF de-a da faliment este aceeasi, si in raport cu bonurile pe care le-a emis, si in raport cu actiunile pe care le-a emis, ca-i aceeasi companie. Sa-i calculam acum riscurile implicite de-a da faliment, asa cum le estimeaza cele doua piete.

Pe bonuri : Nominal 19,671 la 10,000, implicit 15,381 la 10,000. Rata de succes 78.19% deci sansa de-a da faliment 20.81%. Pe actiuni : 25 plus rata scontului pe 20 de saptamani = 54.77 monede. Rata de succes 54.77 / 133 = 41.18% deci sansa de-a da faliment 58,81%. In mod evident piata de bonuri considera sansa de-a da faliment a CMF mult mai jos decat o considera piata de actiuni.

In cazul nostru, explicatia este mai degraba ca "rata de succes" inseamna chestii diferite pe cele doua piete, la bonuri inseamna cu adevarat "sa nu dea faliment", pur si simplu, dar la actiuni inseamna mai degraba "sa reuseasca ce si-a propus". Astfel, un zacamant de doar 35,000 de ocale de fier s-ar socoti drept succes pe piata de bonuri, in timp ce s-ar socoti drept insucces, sau in fine, succes partial, pe piata de actiuni.

Totusi, daca amendam exemplul - ca doara-i al nostru si ne permitem - asa incat sa nu mai existe un continuum de posibilitati, ci pur si simplu ori gaseste 200,000 ori nu gaseste nimic, atunci il putem folosi cum dorim. Si anume, odata ce-am vazut ca pe bonuri riscul e considerat mic si pe actiuni mare, ne apucam sa cumparam actiuni si sa vindem bonuri. Facem, adica, arbitraj de faliment : daca firma da faliment, actiunile pe care noi le-am cumparat ieftin nu vor avea valoare, dar bonurile pe care le-am vandut scump nu vor avea nici ele, si deci nu va trebui sa le inapoiem. Pastram astfel o diferenta de bani. Daca dimpotriva, firma merge bine, bonurile pe care le-am vandut scump vor trebui recuperate, tot scump, ce-i drept, dar actunile isi vor fi realizat valoarea, si tot pastram o diferenta de bani. Oricum o intoarcem, noi castigam din afacerea asta.

Practic ce-am facut e c-am cumparat "succes" pe piata de bonuri, unde el era ieftin, si l-am vandut la piata de actiuni, unde era scump. Sau, daca preferati, am cumparat "faliment" la piata de actiuni, unde el era ieftin, si l-am vandut pe piata de bonuri, unde el era scump. Cum e posibil sa cumparam notiuni abstracte precum "succesul" sau "falimentul" unei companii ? Ei bine, este. Vorbeam de comert ca vehicul de abstractizare, si vom mai vorbi, pentru ca el asta face : incarneaza in lume notiuni abstracte.

Dar totusi, cum adica, sa vindem bonuri ? Noi n-am cumparat bonurile alea niciodata, cum le putem vinde daca nu le avem ? Ei bine, le putem vinde, short. Pe bursa e permis sa vinzi si ce n-ai : iei imprumut, cu angajamentul sa inapoiezi la un termen ulterior, dupa care vinzi. Si cand vine termenul, cumperi si dai inapoi. Daca reusesti sa cumperi mai ieftin decat ai vandut, faci un ban, daca nu, pagubesti.

In toate cazurile arbitrajul aduce un seriviciu pietei. In exemplul simplu e usor de urmarit, oamenii din Valea Arsa vor peste, si-s dispusi sa plateasca un premiu pentru a-l obtine. Poate ca ei n-au pescari, sau poate ca nu au lac, sau cine stie care-i problema. Vorba-i ca n-au peste si le trebuie. Cel ce le aduce peste, arbitratorul adica, le face un serviciu : in lipsa lui ei tot n-ar avea peste.

Arbitratorii joaca un rol esential in toate pietele, de-a sustine convergenta. In lipsa lor, preturile ar evolua haotic si lumea ar suferi lipsuri imprevizibile si dificil de remediat. In principiu, orice agent economic are obligatia implicita de-a fi arbitrator : daca nu esti dispus sa cumperi X obiect la Y pret, atunci asta trebuie sa insemne ca ai fi dispus sa-l vinzi. Daca nu esti dispus nici sa vinzi nici sa cumperi la pretul Y, inseamna ca nu esti agent economic, cel putin nu pe obiectul X.

Evident, arbitrajul e un caz special de speculatie.