Actiuni

A doua categorie de contracte tranzactionate la nou infiintata bursa o constituie actiunile. Spre deosebire de bonurile de valoare, care se constituie prin simpla promisiune unilaterala a agentului economic de-a plati o dobanda, actiunile se nasc ceva mai complicat.

Negustorul doritor sa-si vada afacerea tranzactionata are intai a prezenta o descriere a ei catre seful Bursei, in care sa explice ce este, ce face, ce valori are in proprietate si asa mai departe. Apoi trebuie sa faca o oferta concreta : vinde atata la suta din afacere, sub forma de atatea actiuni.

Spre exemplu, negustorul care-a descoperit mina de fier despre care discutam mai inainte putea sa vina direct la bursa, si sa faca aceeasi oferta pe care-a facut-o soldatului : Vinde 10% din actiunile companiei lui miniere, sub forma de zece mii de actiuni, cu valoarea nominala de 8 monezi bucata.

Cum a ajuns el la pretul asta il priveste, actiunile se ofera diversilor investitori care-ar putea fi interesati. Daca nu se gasesc destui cumparatori, o parte din actiuni vor ramane nevandute. Daca se gasesc mai multi cumparatori decat actiuni, negustorul poate fie sa suplimenteze numarul de actiuni la vanzare, cedand sa zicem inca un 10% din afacere, fie sa organizeze ceva licitatie, care sa aloce astfel pachetul de actiuni disponibile investitorilor care sunt dispusi sa plateasca mai mult pe el.

In principiu, ofertantul e stimulat sa ceara un pret corect din doua directii opuse : daca pachetul de 10,000 de actiuni e considerat de piata drept mult mai valoros decat 80,000 de monezi, probabil ca negustorul ar fi avut oferte din partea soldatului sau altor investitori mari, caz in care n-ar fi avut sens sa-l scoata pe bursa la un pret mai mic. Pe de cealalta parte, daca pachetul de 10,000 de actiuni e considerat drept mult mai putin valoros decat 80,000 de monezi, oferta nu va reusi, si omul s-a chinuit degeaba.

Odata incheiata oferta publica, negustorul poate sa plece sa-si vada de afacere, seful bursei aloca unuia dintre investitorii mai importanti pozitia de "market maker" - ceea ce inseamna ca respectivul investitor se obliga sa ofere preturi ferme de achizitie si vanzare pentru actiunile respective, si compania minei de fier este de-acum tranzactionata la bursa. Pentru comoditate primeste si un simbol, sa zicem CMF. Market maker-ul va oferi cate-un pachet de 1000 de actiuni la vanzare la 8.10 si la cumparare la 7.9. Daca simte ca se acumuleaza presiune la cerere, va ridica usor usor preturile, vanzand 8.20 si cumparand 8.00, apoi 8.30/8.10 si tot asa. Daca dimpotriva se acumuleaza presiune la vanzare va cobora preturile.

Sa zicem acum ca doua inca doua zile negustorul vine si mai scoate 100,000 de actiuni la vanzare. Ilegal, veti spune, cum sa mai scoata 100,000 cand a vandut deja 10,000, adica 10% ? Nu poate sa mai vanda decat cel mult 90,000. Ei bine, nu.

In momentul in care el a spus ca vinde 10,000 de actiuni, adica 10% din firma, el a spus de fapt ca firma emite 100,000 de actiuni, dintre care 90,000 intra in proprietatea lui, iar 10,000 se scot la vanzare. Daca dupa doua zile mai vinde inca 100,000 de actiuni, rezultatul va fi ca proprietatile tuturor actionarilor anteriori se dilueaza. De exemplu, el care detinea 90,000 din totalul de 100,000 de actiuni si deci 90% din companie, va detine 90,000 din noul total de 200,000 de actiuni, si deci doar 45% din companie! Si la fel, o persoana care detinea 1000 de actiuni, si deci 1% din companie, va detine tot 1000 de actiun, dar doar 0.5% din companie.

Necinstit, veti spune! Cum e posibil sa te trezesti peste noapte cu procentul injumatatit ?! Asa ceva nu poate fi legal!

Ei bine, este foarte legal : banii rezultati din vanzarea noilor actiuni intra tot in seiful companiei. Ca atare, daca ieri ea valora, sa zicem, 800,000 de monezi cu totul, din care 10% sub forma de monezi in seif si restul sub forma de drepturi asupra unei mine, plan de afaceri etc, de astazi ea valoreaza... 1,600,000 de monezi cu totul. Adica, 880,000 de monezi in seif, din vanzarea celor 110,000 de actiuni, si restul de 720,000 de monezi, ca si ieri, sub forma de drepturi, planuri scl. Cu alte cuvinte, chiar daca procentul scade prin dilutie, valoarea absoluta se conserva, pentru ca banii rezultati din vanzare intra tot in companie.

Acest mod de finantare este foarte avantajos pentru negustor, in comparatie cu bonurile din urmatorul motiv : daca firma lui are 50% sanse de supravietuire, inseamna ca el ar trebui sa ofere asa o dobanda incat valoarea finala a unui bon de-al lui sa fie nici mai mult nici mai putin decat dublul valorii unui bon de tezaur. Folosind numerele din articolul anterior, un bon de 10,000 ar trebui sa valoreze dupa 10 saptamani 14,802x2 adica 29,604 de monezi, ceea ce revine la o dobanda nominala de aproape la 12%! La capitalul de 80,000 de monezi de care are nevoie, numai dobanzile in prima saptamana ar totaliza 10,000 de monezi, riscand sa-l duca la faliment inainte sa vada o singura oca de fier.

Acest mod de finantare este foarte avantajos si pentru public, pentru ca iata, oricine are 8 sau 9 monezi poate cumpara o actiune din CMF, si astfel participa la profitul viitor al acestei afaceri. Spre deosebire de economisirea simpla, punand monezi la ciorap, Bursa ofera de-acum doua moduri mai avansate de-a economisi : fie investind in viitorul grupului (pentru ca a cumpara bonuri de tezaur inseamna, practic, a credita ideea ca statul care le emite va fi aici si maine) in schimbul unei dobanzi fixe, fie investind in afaceri particulare, si obtinand astfel ocazia de-a se impartasi din profiturile lor viitoare.

Dupa cum vedeti, Bursa strange legatura intre diversii indivizi si viitor. Bonurile le ofera abilitatea de-a-si exprima increderea, de a transmite, deci, ceva dinspre ei inspre viitor, si actiunile le ofera abilitatea de-a profita de pe urma beneficiilor, de-a primi, deci, ceva dinspre viitor inspre ei. Ca atare, Bursa este singurul mod de-a calatori in timp descoperit pana acum de omenire. Nu functioneaza decat intr-un mod foarte limitat, dar e totusi mai mult decat nimic.