Weekend cu Mama

Ultimul film al lui Stere Gulea, Weekend cu Mama incearca sa spuna povestea unei femei care a emigrat, intemeindu-si o familie, dar lasand in urma un copil. Sigur, tineretea copilului devenit intre timp aproape femeie tinde sa confiste povestea, dar tocmai aici putem admira subtilitatea regizorului : construind femeia din doua etaje, Stere Gulea reuseste o ancorare a simbolicului in concret memorabila.

Medeea Marinescu este o actrita excelenta. Joaca furia, fericirea si disperarea convingator, fara spume sau bulbuci, pur si simplu. Masca aceea, in aparenta calma pentru naiv, cu care primeste hapsele vietii este un arhetip, pe care l-am crezut initial limitat la fetele fara noroc, nascute in anii de dupa razboi, insarcinate de partid si stoarse stiintific de intregul popor, dar nu-i. Exista, si in alte parti, si in alte locuri, Luiza e o femeie de pretutindeni, cu pieptul intr-o presa invizibila, intr-un corset nevazut.

Gheorghe Dinică face un bunic memorabil, cu o gesticulatie poate excesiv stilizata, dar reusind sa comunice, cu forta, exact legatura cu pamantul, lumea, si realitatea care este siretul din corsetul Luizei. El este firul pe care filmul vrea sa-l taie, si tot ni-i drag.

Adela Popescu este o actrita foarte tanara, care reuseste sa joace si sa promita. In ce masura va fi o actrita mare nu stim inca, dar ca joaca deja este indisputabil. Tudor Aaron Istodor imi pare ca poate ajunge un Cusack neaos, vom mai vedea. Ion Sapdaru se achita de rol.

Dialogul suna pe alocuri neslefuit, intre un "puii mei" si "ce tare" expuse nu inadecvat contextului, dar fara suficienta convingere, ca si cum nu si-ar avea locul, sentiment care ni se transmite, fara a avea vre-un motiv real. Sa-i zicem o stangacie de inceput de cariera, fata se afla intr-o situatie dificila, prinsa intre un argou intre timp demodat, un film care-i cere naturalism, si-o educatie care-i cere sa nu spuna de-astea.

Actiunea nu decurge neaparat credibil, de fapt se cam simte ca faptele sunt doar o scuza pentru trecerea intre situatii, relatiile si nu actiunile intereseaza, si filmul va fi probabil destul de prost primit de mintile prea fizicaliste.

Compozitia e destul de indoielnica, scenele cele mai reusite arata prea din cale-afara a Requiem for a Dream, si in general pare destul de neclar daca directorul de fotografie (Marius Panduru) a inteles cam ce vrea si ce doreste sa faca regizorul (ori macar ca cei doi ar fi discutat problema).

Filmul ramane o metoda acceptabila de a petrece cateva ore, ceea ce nu-i neaparat putin lucru.