Scris-citit.

De la inventarea scrisului cu milenii in urma si pana acum cateva zile, economia culturii s-a bazat pe o inegalitare fundamentala : A fost mereu mai ieftin sa citesti decat sa scrii. Din motive obiective (costul metodelor de scriere) dar si subiective (notiunea de "ridicol" de exemplu), aceasta inegalitate a dainuit milenii.

Dar a murit de curand. Pe de o parte, tehnologia digitala a redus costurile scrierii pana la un epsilon atat de apropiat de 0, incat nu mai distingem diferenta. Pe de cealalta parte, si bazandu-se pe aceasta diminuare de cost, dorinta oamenilor de-a scrie a generat asa o abundenta de material scris, incat mare parte din motivele subiective de mai sus au fost pur si simplu desfintate, dupa urmatorul mecanism : teoretic, oricat de ieftin ar fi sa scrii, tot nu e ieftin sa te apuci sa scrii o prostie, pentru ca vei primi renforsare negativa de la restul oamenilor. In principiu, mecanismul acesta ar ramane valabil indiferent de costul obiectiv al scrierii, hartie, cerneala etc.

Lucrurile nu stau asa, din motivul colateral al abundentei : scrisul fiind ieftin, atat de multe prostii sunt scrise in mod efectiv, incat nici o prostie anumita nu mai este suficient de remarcabila incat autorul ei sa se poata astepta la o palma, cat de discreta. Ca atare, cauzele subiective ale costului scrisului dispar si ele. De ce sa te mai temi ca poti cadea de prost, cand se vor gasi oricand altii care sa fi spus aceeasi prostie, ori una aparent indentica, sau suficient de similara, incat sa-i poti cita, sa te poata cita, si nimeni sa nu va mai poata deosebi de orice grup respectabil de oameni de stiinta, cercetand lumea ? Aplicatia practica care confirma aceasta teorie o vedem in diversele "comunitati de", ca de exemplu de optimism, de dating, de bani pe internet etc.

Schimbandu-se inegalitatea, devenind cititul mai scump, si scrisul mai ieftin, se schimba fundamental mersul lumii. Autorii, cei care scriu, nu se mai pot astepta sa castige din scrisul lor. Cititorii nu mai au de ce sa plateasca. Din contra, cititorii vor fi platiti sa citeasca, iar autorii vor plati pentru privilegiul de-a fi cititi. Confirmari experimentale ale acestei teorii sunt multe si variate, sa ne oprim la doua : in primul rand, beneficiul autorului unei carti publicate, ca fractie din pretul de vanzare al unui volum a scazut continuu in ultimii 100 de ani, ajungand de la peste jumatate la sub 5%. In al doilea rand, tirajul presei se face la ora actuala pe tombole si concursuri. Care nu sunt altceva decat un mod de-a plati cititorii, transformand practic vehiculul media intr-un bilet la loz in plic.

Aceasta stare de fapt este perceputa ca neplacuta de cei care castigau pana acum - producatorii. Cititorii nu o percep altfel decat "normala", dovada stand comentariile acestora spre exemplu in legatura cu vanzarea The Pirate Bay. Pentru a o contracara deci, producatorii, dar nu si cititorii se manifesta pe un numar de directii.

1. Ideologice. Propunerea teoriei legale dupa care libera folosire de text este "furt" e un bun exemplu de incercare de-a conserva pozitia autorilor ideologic. Evident, logic vorbind, ca diferentele intre furt si lectura sunt mai mari decat deosebirile, dar argumentul nu este folosit pentru valoarea lui rationala, cat pentru valoarea lui emotionala.

2. Comunitatea. Nimeni nu este interesat sa plateasca pentru a citi, fie. Dimpotriva, oricine scrie ar trebui sa plateasca pentru privilegiul de-a fi citit. Fie. Dar in anumite conditii, relatia ar putea fi inversata. Spre exemplu, chiar daca Georgel de 2 nu este interesat sa plateasca pentru a privi corpul nud al unei femei oarecare, in conditiile in care el, Georgel de la 2, merge la culcare in fiecare seara si se trezeste in fiecare dimineata cu Adelina de la 4 in gand, ar fi posibil ca el, Georgel sa plateasca pentru a vedea trupul nud al ei, Adelinei.

Daca Adelina ar fi dispusa sa-si expuna trupul nud, si eventual sa si plateasca pentru privilegiul ca unul sau altul s-o poata privi, iar Georgel poate fi adus fix acolo, Georgel ar putea fi dispus sa plateasca si el. Daca platile sunt minime si in natura, un click, putin bandwidth cat de-un upload, scl, si se reuseste agregarea unui numar foarte mare de Georgei si Adeline, dintr-o data sistemul poate functiona, chiar daca nu mai este publishing pur si simplu.

Twitter, care se afla mai aproape de modelul descris, are rezultate financiare mai bune decat youtube, care se afla mai departe, chiar daca lucreaza tot pe acelasi model. Facebook sau hi5, care sunt inca si mai aproape, au rezultate inca si mai bune.

3. Calitatea. Daca s-ar putea impune cumva standarde inalte, eventual comparabile cu standardele pe care le impunea cu vreme in urma simpla dificultate a scrierii, atunci ar fi in principiu posibil ca cititorii sa fie in continuare dispusi sa plateasca pentru a citi, cum erau si la momentul acela anterior.

Problema este pe de o parte ca pe masura ce cantitatea deja scrisa creste, calitatea necesara pentru a pastra relatia vie creste si ea, chiar exponential, existand riscul sa ajunga dincolo de posibil. Pe de cealalta parte, calitatea este un concept foarte dificil de urmarit. Primele texte tiparite, spre exemplu, sunt toate fara exceptie de factura religioasa. Asta pur si simplu pentru ca doar asemenea texte aveau suficienta calitate pentru a justifica efortul publicarii, la vremea respectiva. Imediat dupa, esalonul secund dupa calitate erau poeziile. Azi nici texte religioase nici poezii nu par sa aiba suficienta calitate cat sa merite a fi citite dupa opinia cititorului mediu. Daca aceasta misterioasa calitate se schimba atat de drastic in timp, s-ar putea foarte bine ca ea sa fie de fapt o notiune vida, construita dupa fapte, si fara orice posibila valoare predictiva.

4. Raritate. Pentru singurul text scris pe un subiect oarecare, nu conteaza discutiile economice de mai sus, inegalitatea mentinandu-se in forma ei initiala. In practica, aceasta observatie a dat teoria publicatiilor de nisa.

Aceasta abordare nu este mult diferita de a spune ca da, intr-adevar, casa arde, dar focul nu a ajuns inca in debara. Hai deci sa ne mutam in debara. Nu-i neaparat o prostie, dar nici multe zile nu pare sa aiba.

Ingrijorarea mea, pentru ca da, trebuie sa am si eu o ingrijorare, e data de observatia simpla ca singurul text pentru care autorul ar fi in principiu dispus sa plateasca cititorii e minciuna. Ideologi, politruci, intemeietori de secte si escroci de toate felurile ar plati pentru ca lumea sa le citeasca productiile. Ei au ceva de castigat din lectura respectiva : acei cativa fraieri, multi-putini, care nu-si dau seama unde si cum sunt mintiti. Autorii citibili n-au motive reale pentru a plati, ce beneficii obtine pana la urma Hemingway daca inca cinci turci ii citesc lui "Batranul si Marea" ?

Si-atunci exista niste riscuri pe care le aduce Marea Inversare. Cat de grave sunt ele, ma gandesc ca vom vedea in anii ce vin. Oricum aceasta basculare e un fenomen suficient de profund, de-a dreptul geologic, asa incat nu putem face noi mare lucru, decat sa privim neputinciosi de pe margine.

PS. Cand spun text, autor, cititor, ma refer in ordine la orice set organizat de simboluri, orice emitator si respectiv orice receptor al acestui set. Nu ma refer strict la romane, cum nu ma refer strict la fotografii, filme, videoclipuri muzicale sau etichete promotionale. Orice poate fi inteles e un text. Oricine il intelege e un cititor.