Persoane juridice intelese practic

Domneste asa o mare confuzie in ce priveste fundamentele juridice ale activitatii economice in capul majoritatii intreprinzatorilor (mici si mari!) cu care discut, incat putina limpezire a chestiunii mi se pare chiar necesara.

Deci, prin actul de infiintare al unei firme, fie ea SRL (societate cu raspundere limitata) sau SA (societate pe actiuni) ia nastere o persoana juridica. Persoana juridica se bucura de aceleasi drepturi in fata legii ca orice persoana, de exemplu dumneavoastra insiva. Deci, pentru Andrei si Andreea, prieteni buni si de incredere unul pentru altul, exista doua cai prin care pot aduce o persoana pe lume. Cea mai evidenta este sa-si petreaca noptile impreuna, minus haine, prezervative si pastile. Cea mai simpla este sa inregistreze o firma. Rezultatul, din punct de vedere legal, va fi acelasi.

Sigur, persoana naturala, adica rezultata prin prima metoda, dupa 9 luni de canonire a mamei, si inca ani de canonire a amandurora, va dezvolta ori altminteri obtine (sau cel putin asa se presupune si se spera) vointa proprie, si deci independenta si autonomie, in cele din urma. E o teorie, nu sariti. Persoana juridica nu va obtine vointa proprie niciodata, si de aceea, functie si de care-s preferintele si asteptarile dumneavoastra de la persoanele pe care le aduceti pe lume, s-ar putea sa fie o solutie net preferabila.

Ca o paranteza, interzicand persoanelor fizice sa creeze persoane juridice, comunistii au interzis una dintre cele doua cai naturale prin care se poate manifesta creativitatea individuala. Ca rezultat, s-a diluat semnificativ toleranta medie in societate fata de independenta si autonomia urmasilor, pentru ca grupului normal de producatori li s-au alaturat, cu forta, niste producatori pentru nevoile si aspiratiile carora produsul obtinut silit era impropriu. Ia uite ce simple sunt explicatiile lucrurilor dificil de explicat, ca de privit in fata nici nu povestim.

Problema lipsei de vointa a persoanei juridice se rezolva creandu-se niste institutii, si anume, Administratorul pentru cele mici si Consiliul de Administratie pentru cele mari. Aceste institutii au niste atributii, pentru indeplinirea carora sunt delegate o sau niste persoane fizice. In acest mod simplu, chiar daca persoana juridica nu poate decide pentru ea insasi, se gaseste cine s-o faca. Precum si pentru persoanele fizice care nu au atins inca majoritatea, sau au fost declarate incapabile, se alege fie un tutor, fie se formeaza un consiliu de tutela. Pentru ducerea la indeplinire a deciziilor acestora, se angajeaza niste persoane, care pot fi numite directori, care se ocupa zi cu zi de indeplinirea deciziilor luate (nu de ei, ci de decidentii numiti mai sus).

Cealalta problema este placerea. Fiind complet decerebrata prin ea insasi, persoana juridica nu doar ca nu poate lua singura nici o decizie, dar (se presupune) ca nu simte placere. Din aceasta cauza, beneficiile de placere pe care existenta ei le-ar putea aduce se cer impartite, intre persoane care simt placere, si anume, persoane fizice. Pentru ca ce rost are sa cheltui resurse ca sa gadili o pietroaie ?

Ei, aceasta impartire se realizeaza impartind partile sociale, in cazul SRL-ului, si respectiv actiunile, in cazul SA-ului. Sensul este exact acelasi : in functie de proportia de parti sociale sau actiuni detinute din total, detinatorul primeste o proportie din toate bunurile produse prin activitatea firmei. Asta-i dat. Modul exact in care se face distribuirea se decide de catre decidenti, de care am vorbit mai sus.

Deci sa recapitulam. Deciziile se iau de oamenii delegati sa indeplineasca functia de Administrator sau Consiliu de Administratie. Niste salariati, numiti directori, vegheaza ca aceste decizii sa fie indeplinite. Rezultatele activitatii persoanei juridice se impart actionarilor, dupa proportia actiunilor lor, in modul in care ei decid. Clar ? Clar. Noa bine. Sa trecem atunci la combaterea erorilor.

I. Este o idee proasta sa confunzi retribuirea muncii cu alocarea de actiuni sau parti sociale. Actiunile sau partile sociale reflecta un drept de proprietate, si este indicat sa urmeze fluxul de capital. Deci, cineva devine actionar in urma platii unei sume de bani, si nu in urma a altceva. Din contra, cineva primeste un salar (deci nu plateste, ci primeste) in urma prestarii unei munci benefice persoanei juridice. Cele doua nu se confunda, de nici o culoare, si nu as vrea sa mai aud intrebari despre "cum se poate face sa obligi actionarii sa munceasca pentru firma". Nu se poate, ca nu-i de ce. Obligatia actionarilor fata de firma e de natura proprietatii, se indeplineste prin aport de capital si se incheie odata cu recunoasterea de catre firma a statutului de actionar.

Sigur, in alte parti se practica sistemul in care doi sau mai multi cetateni purced impreuna sa rezolve o problema, formandu-si si o firma in care isi impart actiunile dinainte, ca sa stie cum sa imparta beneficiile ulterior. Acest model nu este aplicabil la noi, din doua motive mari si late : Odata, pentru ca el se bazeaza pe o anumita naivitate foarte specifica : oamenii respectivi trebuie toti sa fie mai interesati de a face decat de a obtine. Geek-ul din Silicon Valley nu se apuca de un start-up pentru ceea ce va obtine (in vederea unui scop, adica), ci pentru ca stie ca poate rezolva o problema (dintr-o cauza, adica). Chiar si in conditiile naivitatii americane, reputata in intreaga lume, totusi in majoritatea cazurilor sistemul nu functioneaza in fapt, ajungandu-se la disputele cele mai amare.

A doua, pentru ca in functionarea normala a economiei de piata, actiunile impartite initial sunt diluate de 3 sau 4 ori prin aporturi de capital de la diversi investitori, nucleul de actiuni detinut de initiatori ajungand sa nu mai conteze in ponderea finala dincolo de cateva procente. Acest sistem garanteaza ca pe masura ce persoana juridica devine relevanta, problema alocarii economic irationale a actiunilor se rezolva de la sine. Din nefericire, sistemul nu functioneaza in Romania (si nici in Europa cine stie ce).

II. Este o idee proasta sa confunzi luarea de decizii cu implementarea, si implementarea cu executia. Oricat de evident este acest lucru simplu in urma discutiei de mai sus, mintea romanului inca mai crede ca "directorul hotaraste" si ca salariatul are si trebuie sa aiba un cuvant de spus in directia companiei la care lucreaza. Prima gresala vine din practica gresita a comunistilor (care teoretic si ei incercau sa realizeze sistemul descris, dar in practica pierdeau controlul catre indivizi, pe principiul "orice perfectiune transcendenta creeaza un vid de putere care va fi mai devreme sau mai tarziu umplut de un om") si a doua din intelegerea proasta in practica a teoriei comuniste cu "intregul popor".

Sigur, greseli s-ar mai gasi, dar poate le discutam cu o alta ocazie. Spor!