Madama Butterfly la Timisoara.

Mai tineti voi minte cladirea aia patratoasa din filmele cu golani si teroristi ? Cu niste coloane usor ciudate, intr-un balcon taiat dintr-un bizar arc de triumf, cu deschidere spre un ceas de gara ? Ei, da, cladirea Operei din Timisoara. Am pasit in acel balcon, acum un banal fumoar, de tigari nu de trasoare, plin de tineret, am auzit o domnisoara spunand ca e chiar frumos, pacat ca si-a lasat camera inauntru, dar va face niste poze in pauza urmatoare. Am rostit tare ca "Nu mai exista alta pauza", dar ea nu m-a auzit.

Madama Butterfly e o piesa cu o istorie. La premiera, acum vre-o suta de ani, la Milano, deci nu departe de-aici, publicul astepta un lucru anume. Trei acte. Doua pauze. O anumita melodie, o anumita armonie, un tipar. Piesa nu le are. Adica, are, si armonie, si melodie, si un tipar, dar al ei. A cazut, in fluieraturi si huiduieli. Pucini a dres-o, sa le placa, dar a ramas la opinia ca versiunea originala a fost cea mai interesanta si moderna dintre operele sale.

Pe scena Operei din Timisoara, Madama Butterfly e o constructie neuniforma. Carmen Gurban, in rolul titular, are voce, are experienta, nu greseste, nu falseaza, impinge lent dar uniform intreaga scena, cu cantareti, decoruri, spectatori si cladire, inainte, de-a lungul partiturii. De Madama ei se agata rand pe rand tot soiul de carlige si barnacle, si ea le duce, cu calm si rabdare.

Gabriela Varvari, in rolul Suzuki (in care a debutat, anul trecut) este o revelatie absoluta, o voce tanara, dar pura, promitatoare, stralucitoare in gramada de rahaturi ce stau sa sufoce productia. Mi se pare insa ca nu va ramane mezzo-soprana lirica mult timp, daca este acum, mie imi pare mai degraba coloratura, dar enfin. Cu siguranta ma voi duce s-o aud daca joaca in Barbier ori Griselda.

Marius Vlad Budoiu (F.B. Pinkerton) are voce, dar e complet lipsit de prezenta scenica, intr-un mod de-o vulgaritate strigatoare. Pana a ajunge in primul duet, in care catareata mai experimentata il impinge incet incet, dar sigur-sigur spre drumul cel bun, eram cat pe ce sa plec cu foc si para.

Dan Pataca (Sharpless) face un rol mediu, ceea ce nu inseamna mediocru, ci mediu, isi sustine echipa cu rabdare si maturitate. Cristian Balasescu (Goro) este acceptabil. Natanael Uifalean (Bonzo) e o catastrofa fara masura, eu sau un magar putem canta la fel de inaudibil, de clorotic, de discolorat, in suma, la fel de prost.

Orchestra is urmeaza in mare dirijorul, care isi cunoaste meseria si partitura, desi uneori da impresia ca nu-si cunoaste la fel de bine oamenii. Muzica iese acceptabila, fara a straluci.

Decorurile si costumele reusesc sa fie deosebit de proaste fara a fi macar oribile, ceea ce ar putea fi in sine o performanta, intr-o alta lume. Dintr-un motiv pe care nu-l pot ghici, ofiterul in marina Statelor Unite are chiar barba, asa, smechereste, violand codul. N-am vazut atari catastrofe pe post de Obi nicaieri, un kimono nu e un capot la care i se mai adauga niste matase pe laturi, si sa ne ierte domnul, e o idee sa-ti echipezi toata distributia in geta (chiar si barbatii ?!), dar atunci s-ar cuveni sa discuti putin si cu coregrafia, ori sa scoti podul, pentru ca scene penibile in care distributia sta sa sa se imburde si o tarla de femei se imbulzeste ca atatea juninci nu da bine. Deloc.

Coregrafia e dubioasa spre proasta, cate-un evantai scapat, cate-o dovada de incultura (la intrarea lui Yamadori, doi servitori ii tin evantaie in fata, unul in fiecare mana, pe care nu le despart, ci le translateaza pur si simplu), cate-o induiosatoare copilarie pe ici pe colo (soptiti-i Gabriellei ca petalele de flori, nefiind orez, nici nisip, nu se manipuleaza chiar cu atata discretie si eficienta in munca).

Opera dispune de un ecran pe care ofera spectatorilor traducerea versurilor, ceea ce este un lucru frumos. Faptul ca "Alla piccina s'è spento il sol, s'è spento il sol!" se traduce drept "s-a desfacut pamantul" ori asa ceva nu e frumos. I s-a stins soarele, fratii mei dragi. La cati italieni semneaza functii importante, putea observa careva inainte sa observ eu.

In total, Opera Timisoara isi castiga cei zece dolari, pretul biletului, plus inca unul-doi peste. Nu cinci. Impresia generala pe care o creeaza e identica cu impresia generala pe care o creeaza Romania, ar putea mult mai mult, ar avea cum si de unde, daca s-ar gasi cineva care s-o administreze cat de cat.