Cine-am fost si ce-am facut.

Se observa de la mare distanta, cu ochiul liber, o particularitate interesanta in discursul despre sine al persoanelor in spatiul public. Ori de cate ori i se cere cuiva sa se descrie pe sine, onorabilul ne spune in primul rand ce este, si in al doilea rand ce-a fost. Dupa tiparul "Sunt director la xyz si-am fost sef de serviciu la abc", respectiv "Sunt ministru de alea si-am fost secretar de stat la alelalte, si primar acolo-se".

Evident, nimeni nu este ministru in sensul tare, ontologic al verbului a fi. Toti oamenii sunt oameni. Aia sunt ei, oameni. Acum, ca indeplinesc functia de ministru, asa cum se intampla prin Europa de Vest, sau ca joaca rolul de ministru, asa cum se intampla prin Europa de-aici de-acasa, aia e alta chestiune, despre care am mai discutat si care nu ne mai uimeste.

Sigur, pentru comoditatea limbajului, se face in practica trecerea, de la a spune "Eu sunt Georges, si indeplinesc functia de ministru", respectiv "Eu sunt Gheorghe, si joc rolul de ministru" in "Eu sunt ministru". E mai scurt. Si-n plus, pentru Gheorghe, abstrage partea cea mai dureroasa psihologic din toata garagatia, si anume faptul ca el nu este de fapt ministru, si nici macar nu este in stare sa indeplineasca functia respectiva, in termeni rationali. El joaca pur si simplu rolul, in termeni de imagine, si asta-i cam tot ce face. Dar un artificiu facut pentru comoditate nu capata putere de rationament, e doar o pojghita, sub care lucrurile stau tot cum le-am lasat.

Ca atare, nimeni nu-i cineva pentru ca este ministru, si nimeni nu-i cineva pentru ca a fost ministru. Astea-s povesti. Singura intemeiere teoretica a unei descrieri de sine pe asa ceva ar veni pe filiera : Uite, am fost ministru patru ani, si nu m-or dat afara, trebuie deci ca mi-am facut treaba, si asta vreau sa zic de fapt cand spun c-am fost ministru. Problema este pe de o parte ca nici ministru care sa nu fie pana la urma dat afara nu s-o pomenit, nici pe-aici prin patrie ministru despre care sa nu se spuna, pe drept sau pe nedrept, ca ocupa pozitia fara calificare, ca se deda la abuzuri scl. Argumentatia asta cade.

Singurul mod rational de-a te descrie este dupa ce ai facut. Salut, eu sunt Popescu, si am participat, copil fiind, la un concurs pe numele lui "First Step to Nobel Prize in Physics", unde am prezentat o lucrare mentionata de juriu, si adult fiind am dat in judecata statul roman, am castigat procesul pana la ICCJ, si am obtinut schimbarea unei legi proaste. Asa ceva are cat de cat sens, ca descriere. Dimpotriva, eu sunt Popescu si sunt patron de firma si membru in consilii de administratie prin alte firme prin SUA si Patagonia de Vest nu inseamna absolut nimic pentru nimeni.

Nu stiu in ce masura se poate face trecerea de la un model de descriere de sine bazat pe aceasta falsa ontologie (eu sunt ministru ca "am stofa" de ministru, a fi ministru este cumva in ontologia fiintei mele, eu sunt compus din atomi de ministru, dupa cum se poate observa si din faptul ca am ajuns ministru la un moment dat), sora buna cu "am bani si am valoare, toti dusmanii cand ma vede moare", la un model de descriere bazat pe fapte. Pana la urma, marea opozitie intre cocalar si ministrul asta e forma in care isi exprima aceeasi zestre de idei, fundamentale si neexaminate.

Ce stiu este ca eu nu m-am descris niciodata, si nu am de gand sa ma descriu vre-odata in asa termeni. Eu sunt eu, pentru mine, iar pentru ceilalti o aproximatie acceptabila ca punct de plecare este istoria a ceea ce am facut pana acum. Mai stiu de asemenea ca in etnografia si folclorul romanesc sta clar consemnata exact aceeasi atitudine, "Opt voinici cu spete late si cu maneci suflecate, stau cu pustile-ncarcate.", iara nu "Eu sunt smecher si vine banii la mine".

Asa incat, si daca se poate face trecerea, si-si vor reveni ministrii-cocalari la cap, si daca nu se poate, si vor muri cu pleul suflat cu aur de gat, lucrurile tot pe istoria faptelor vor ajunge sa se aseze.