Andrei Gorzo si Keira Knightley

Andrei Gorzo este pentru mine un imp de nadejde. Merge la film, il vede, il pricepe, si apoi da raportul, dar nu orice raport, ci unul inteligent si bine acoperitor.

Rezultatul digestiei unui film prin mintea lui Andrei Gorzo imi e util, nu pentru ca ma pot da mare c-as fi vazut filme fara sa le vad, ci pentru ca imi raspunde la cele 2-3-4 intrebari ce le am cand incerc sa decid daca sa-mi investesc doua ore in cinema.

Intrebari care, daca le pui omului de pe drum, vor produce fie o dezlanata povestire a partii narative, fie cine stie ce aiureala ori non-sens.

Gorzo nu da nici aiureala, nici nonsens, nici repovestire stil compunere la gimnaziu (nici nu e nevoie, Dilema o are pe Iaromira Popovici).

Om fiind totusi, din cand in cand se intampla sa dea un rateu, ca de exemplu cu Ducesa.

Vazand posterul, intrebarea mea era una si simpla. E asta un film cacacios cum fac americanii, unde isi imbraca actorii obisnuiti sa joace cowboy si businessmeni in costume de epoca si ne trag un film cu cowboy si businessmeni la curtea regelui cutare in secolul cutare ? Un fel de Connecticut Yankee pentru a t-spea oara ?

Gorzo zice ca nici vorba, pentru Fiennes, dar cam da pentru Knightley. El zice :

Keira Knightley n-are inteligenţa şi cultura lui Fiennes; deşi ştie să poarte o rochie de bal, ea nu poate face salturi imaginative în alte epoci şi în alte mentalităţi. Nu-şi poate reprezenta suferinţa ducesei decît în termeni moderni – mai precis, în termeni de „cît de greu mi-ar fi mie“ –, nu se poate apropia de rol decît folosindu-se de compasiunea ei de femeie din secolul XXI pentru suratele ei din evuri mai întunecate. Nu suferă ca o femeie din secolul al XVIII-lea, care tinde spre emancipare, dar care, pînă una-alta, nu cunoaşte altă lume decît cea în care trăieşte; suferă ca o femeie care a văzut viitorul şi care ar vrea ca acesta să vină mai repede. Nu ştiu care or fi fost emoţiile unei tinere femei de-atunci (asta aş fi vrut să descopăr la Ducesa), dar ştiu că emoţiile pe care le proiectează Knightley (rareori mai multe deodată – de obicei una cîte una şi scrise cît mai citeţ) sînt emoţiile unei tinere femei de-acum prinse într-un mariaj de-atunci.

Ei bine, nimic mai fals.

Knightley joaca, in fapt, incredibil de bine suferinta unei femei, ca si cum ar fi de atunci, ca si cum ar fi dintotdeauna. Nu este pic de slurpee, nu este pic de two pump mocha latte, nu este pic de ipod in Lady Georgiana Spencer.

Este o femeie batuta in cuie, impachetata intr-un cub si data cu var.

Knightley joaca bine rolul unei femei ce are copii, ce chipurile nu-s buni ca-s fete. Knightley joaca bine rolul unei fete ce si-ar iubi sotul, dar nu-l gaseste. Knightley joaca bine rolul unei fete ce ar urma intelepciunea lumii, daca s-ar gasi cineva s-o poata chiar spune. Nici mama, nici politicienii nu reusesc sa-i puna in mana ceva, orice, dar ceva anume, uite, fata, asta e.

Knightley convinge intr-un rol care-i cere sa incerce cam tot si sa nu-i iasa nimic.

Vorba cu emotiile scrise cat mai citet e frumoasa, e expresiva. Nu e justa. Knightley nu e Andrews in Victor/Victoria, dar nu e nici Britney Spears. Isi joaca rolul bine, si daca ochii lui Fieness sunt goi ca un cer scotian, pieptul lui Knightley, cat de diminutiv ar parea, ajunge cat sa umple un corsaj de epoca tocmai bine.

Pe partea cu sexul, amanta mangaie spatele nevestei la un moment dat in film. Nevasta ofteaza. Cadrul se taie, totul a durat intr-adevar cateva secunde. Ce orgasm frate ? Nu asa arata.

Ceea ce ma face sa ma tem de acum inainte. Ma tem ca Gorzo nu stie ce e orgasmul femeii, ma tem ca nu-i vina lui Knightley ca nu i se vad emotiile decat una cate una, cele scrise mai citet.

Ma tem ca Gorzo nu pricepe femeile. Trist, dar se intampla.

Pe de alta parte ma bucur ca am decis sa vad acest film chiar daca gorzometrul imi arata cam a ploaie - m-am gandit ca nu strica sa mai masuram si unitatea de masura din cand in cand. Nici nu strica.

Afara de suspiciunea asta cu vaginopatia, Gorzo ramane de nadejde. Filmul face intr-adevar fas. Nu e vina actritei mai mult decat a actorului, si nu prea e nici a unuia nici a altuia.

Scenaristii sunt de vina, putin regizorul, putin producatorul. Biata Charlotte Rampling e exemplul edificator, actrita are forta, ar fi putut face mult, chiar foarte mult pentru film. Prostii o trag pe linie moarta, lasand-o cu un rol fara sens, far urmari, fara impact. Pacat, ar fi fost o ocazie excelenta, si nu stiu daca va mai apuca multe.