Serpico

Serpicoⁱ e un film destul de relevant pentru problemele Romaniei de-acum zece ani sa zicem, cind nu incepuse inca nici o criza si ne deranja Coruptia. Orice roman de bine-i convins ca noi am inventat-o pe coana Coruptie, suntem tatici la capitolu' Coruptie, alea-alea. Pentru ca asa gindesc oamenii, ce povesti cu coruptia cea vesnica si fundamental necesara sanatatii lumii.

Ei bine, iata minune ca zece ani de practica sfioasa si awkward ca-n romaneste nici macar n-avem termeni pentru a ne descrie adecvat stingacia nu ne fac altceva decit niste veleitari in domeniu. Americanii au practicat-o decenii, secole, milenii... ei, sa nu exageram. Milenii n-aveau cum. Dar totusi, au practicat-o mult mai indelungat si au ajuns la sisteme mult mai bine organizate si mult mai eficiente decit am ajuns noi vre-odata (ma rog, poate ca pe la 1700 ajunsesem, e neclar). Deci, departamentul intreg ia mita, au organizat un sistem dupa care toata lumea cotizeaza, e ceva la care medicii romani inca aspira iar politistii n-au fost capabili sa organizeze decit prin Oltenia, si-n cite-un satuc ici-colo in rest. Cel putin deocamdata.

Serpico asta, Frank Serpico, e un politai care nu ia mita. Toata lumea ia mita, sefu' politiei ia mita, subsefii politiei, primaru' se asteapta la tulburari de strada vara (ca asa ii vara in America, puletii se simt duri cit e cald afara si se-ncoarda) si deci nu doreste sa "alieneze" politaii cei luatori de mita, coruptia e insasi sistemul. Si el, neintelesul, unicul, el nu ia mita. E o chestie.

In plus mai poarta si sepcile cele mai traznite, poarta mustati de-alea de roacher din vremea cind rock-ul era inca oarecum viu intre niste plictisiti rasi si obtuzi, e o pata de culoare. E un monument de cool, de fapt, e un smooth operator absolut, e fara indoiala un ideal masculin. Si ca rezultat se-mburda gagicile peste el spontan, e destul sa-ntrebe blonda (actrita, cintareata, dansatoare si etc) ca-ndata primeste raspunsu' pozitiv, e ceva de basm.

Gagica (care altfel e buna de tot + stie balet) aplica cea mai proasta strategie din istorie cit si imaginabila : "Iubitule, il stii pe tipu' ala din Texas de care ti-am zis ? Noa ma marit cu el in doua luni. Daca nu ma iei tu intii." E proasta pentru ca orice tip care merita efortu' iti va ura casa de piatra, doara ce facem aici.

Si el isi gaseste alta blonda (care si asta il lasa pentru ca urla la ea) si asa mai departe.

Filmul e un fel de suprarealism american, da' nu o traducere si adaptare a ideilor europene dupa abilitati si posibilitati, cum ii cam toata cultura americana de la inceputuri si pina astazi. E un produs original si autentic, diferit da' capabil sa stea in picioare, nu un rasad importat si aclimatizat cit ceva nascut acolo pe puterea lui. Influenta acestui film se vede lamurit in suprarealismul ingrosat pina la grotesc al lui Tarantino, douazeci de ani mai tirziu, influenta lui se vede mai peste tot in proportii variabile, in toate filmele ulterioare care n-au fost nici proaste nici plicticoase.

Pacino reuseste poate cel mai viu singuratic dintre toti singuraticii celuloidului american, de multele lor feluri. E un om izolat. Izolat nu fata de cei citiva oameni care constituie anturajul imediat al cetateanului mediu, parinti, copii, sef. Izolat nu fata de semeni in general, nici macar fata de societate in intregul ei, precum nici de divinitate. Serpico e izolat de-a dreptul de concepte, e atit de departe-ncit nici daca ne-apucam sa filmam un autist nu putem zice c-am filmat un erou mai izolat. Mai strain decit Serpico nu se poate fi, si asta-i intreg meritul Pacinului. Care le are.

Nu cred ca puteti vorbi serios despre filme pina nu l-ati inteles pe asta.

1. 1972, de Sidney Lumet (un fel de Scorsese adjunct), cu Al Pacino, Cornelia Sharpe [↩]