Five O'Clock, de Ion Luca Caragiale

Five o'clock pe englezeşte înseamnă ora cinci. În lumea mare, fiecare damă-şi hotărăşte o zi pe săptămână (jour fixe), când primeşte, la orele cinci după-amiază, vizite şi face musafirilor trataţie cu ceai; de aceea se mai zice şi five o'clock tea, adică pe româneşte ceaiul de la ora cinci. În genere, damele din lumea mare publică în carnetul lui Claymoor, spre ştiinţa numeroaselor lor cunoştinţe, ziua lor de primire. De exemplu, citim în „L'Independance roumaine“:

„Madame Esmeralde Piscopesco, five o'clock tea tous les jeudis“.

– Azi e joi. Haide, zic eu, la Madame Pisocpesco.

Feciorul în frac şi cu mănuşi albe mă introduce în salonul splendid al somptuosului hôtel Piscopesco. Dar nu văz pe nimeni... A! În fund! auz, în salonaşul intim de cel mai pur stil Louis XV, ciripind pe-ntrecute, ca doi scatii, două glasuri de coconiţe. Merg acolo. Madam' Măndica Piscopesco cu surioara sa, Madam' Tincuţa Popesco. Cocoana Măndica mă-ntâmpină cu graţia-i obişnuită. Mărturisesc drept... Am mare slăbiciune de ceea ce francezul numeşte la causerie şi de aceea frecventez bucuros cercurile mondains. Îmi place adică, pe româneşte, să stau de vorbă cu damele din lumea mare. Găsesc în conversaţia lor mult mai multă graţie decât în conversaţia bărbaţilor. Femeile ştiu să spună o mie şi o sută de nimicuri într-un mod mult mai interesant decât spun bărbaţii lucrurile cele mai serioase... O floare, o panglicuţă, o deosebire d-abia simţită între două nuanţe, un nimic, distilate prin mintea subtilă a unei femei şi exprimate prin acele dulci modulaţiuni de voce şi prin jocul acela încântător al luminilor ochilor capătă, pentru mine cel puţin, un farmec invincibil, iată-mă dar în elementul meu... Aci desigur, am să petrec câteva momente delicioase cu Madam Piscopesco, daţi-mi voie...

Măndica: Vii tocma' la pont...
Tincuţa: Ai fost...?
Măndica: Taci, tu!... Las' să-l întreb eu... Ai fost aseară la circ?
Eu: Am fost.
Tincuţa: Cine mai...
Măndica: Taci, soro! n-auzi? (Către mine): Ai văzut pe Miţa?
Eu: Pe sora matale?
Măndica: Nu... Pe Miţa, pe Protopopeasca a tânară?
Eu: Da; era într-o lojă în faţa mea...
Măndica (Tincuţii): Ai văzut?
Tincuţa (mie): Cu cin'...
Măndica: Taci!... (Mie): Cu ce pălărie era?
Eu (încurcat): Cu...
(Tincuţa vrea să mă-ntrerupă.)
Măndica (astupându-i gura cu mâna): Cu o pălărie mare...
Eu (răsuflând): Da...
Măndica (Tincuţii): Ai văzut? (Mie): Bleu gendarme!
Eu: Da...
Măndica (mie): Cu pamblici vieux-rose...
(Eu dau din cap afirmativ.)
Măndica (Tincuţii): Te mai prinzi aldată?
Tincuţa: Stai, să vedem... (Mie): Era cu bărbatu-său?
Măndica (Tincuţii): Taci tu!
Tincuţa: Apăi, lasă-mă şi pe mine, soro!... Tot tu?
Măndica (mie): Era cu Protopopescu?
Eu (încurcat): Mi se pare că...
Măndica: Nu era cu Haralambina?
Eu (şi mai încurcat): Cu care Haralambina?...
Tincuţa: Cu mă-sa.
Eu:?
Măndica: ... O bătrână mică, urâtă, parcă-i o smochină uscată, şi gătită-gătită...
Eu (răsuflând): Da.
Tincuţa: Cu părul roşu vopsit...
Eu: Da, da.
Tincuţa (Măndichii): Ai văzut?
Măndica: Ce să văz?... Parcă măsa nu ştie (Mie): A venit cineva în lojă la ele?
Eu: ...
Tincuţa: Mitică...
Eu: Care Mitică?
Măndica: Ei! care Mitică...
Tincuţa: Lefterescu, locotenentul...
Eu: Să mă credeţi, cuconiţelor, pe onoarea mea va spun, da nu pot să zic, pentru că eu...
Măndica: Pentru că dumneata eşti cavaler şi au vrei să spui.
Tincuţa: Da', pe Lefterescu l-ai văzut în circ!
Eu: Mi se pare că era într-un stal, drept în faţa mea.
Măndica: Lângă loja ei!... (Tincuţii) Ai văzut? Ai înţeles acum pontul... Vezi, dacă eşti proastă?
Tincuţa: Peste poate!
Eu (aruncând o privire pe fereastră şi văzând o trăsură închisă, care a tras la scară): Vorbeşti de lup şi madam' Protopopesco la uşă.
Tincuţa: Ea!
Măndica: Vezi ce obraznică e!...
Eu (având un presentiment şi luându-mi pălăria): Doamnelor, daţi-mi voie să vă salut... Îmi pare bine că vă găsesc totdeauna vesele şi graţioase... Eu trebuie să mă retrag.
Tincuţa (tăindu-mi calea): Aşa degrab'?
Eu: Vă asigur, că... o afacere... urgentă...
Măndica (acoperindu-mi uşa): Fără să iei măcar un ceai?
Eu (apăsat din ce în ce mai mult de vechiul meu presentiment): Parol...
Măndica: Tocma acu'?
Tincuţa (smulgându-mi pălăria): Peste poate!
Eu (trebuind să cedez, cad zdrobit pe un puf.)
Feciorul: Madam' Protopopesco.

Măndica se face roşie, Tincuţa vânătă, eu galben, madam Miţa Protopopescu apare, uimitoare de frumoasă, şi de tăcută ca totdeauna, purtând pălăria bleu gendarme. Cele trei dame se sărută foarte afectuos.)

Miţa: E un ger afară, maşer, ca nu-ţi poţi face o idee... Dacă o ţine aşa toată noaptea, se duce dracului rapiţa!
Eu: Nu crez... Am vorbit cu arendaşi...
Miţa: Aş! nu mi-a scris azi Protopopescu al meu?
Măndica (Miţii): Ai fost aseară...
Tincuţa (Măndichii): Taci tu! Las' să-ntreb eu. (Miţii) Ai fost aseară la circ, Madam' Protopopesco?
Miţa: Da.
Măndica: Sin...
Tincuţa: Taci!.. (Miţii) Singură?
Miţa: Nu; cu maman.
Tincuţa: Cu maman?... Bravo!
Eu (sculându-mă): Doamnelor, eu...
Măndica (împiedicindu-mă să-mi iau pălăria, şi încet): Tocma' la pont! (Merge să apese nasturele soneriei.)
Tincuţa: Şi... era multă lume la circ?
Miţa: Foarte multă.
Măndica (sunând prelungit): Ce slugi dobitoace! (Feciorul vine).
Măndica: Nu te-am chemat pe dumneata; treaba dumitale e să stai la uşă; unde e dobitoaca de Roza? Ce face cu ceaiul?

(Feciorul iese.)

Tincuţa (Miţii): Era cineva dintre cunoscuţi?
Miţa: Mai nimeni... Era Constandineasca, Treasca, Vasileasca, Georgeasca, Ogretinencile...

(Roza, subreta, apare.)

Măndica: Ce faci cu ceaiul ăla?
Roza: E gata, coniţă.
Măndica: Apăi, de ce dracu' nu-l aduci odată!
Roza: E gata, în salon.
Măndica: Atunci, de ce nu spui, proasto!

(Roza pleacă bombănind.)

Măndica: Să nu bombăneşti, obraznică!

Toat timpul asta, Madam Tincuţa Popesco tace, bătându-se pe palma stângă cu un cuţit de sidef pentru tăiat corespondenţa pe când Madam' Protopopesco se consideră în oglindă, drăcuindu-şi un cârlionţ rebel din frunte care nu vrea să stea cum trebuie. Madam' Piscopesco, cu un gest degajat, ne pofteşte în salonul cel mare, la ceai. Un samovar şi un serviciu de argint cu coroană de conte d-asupra monogramei. E.P. – Esmeralde Piscopesco – de toată frumuseţea.)

Tincuţa (Miţii): Apropo, nu mi-ai spus cine mai era la circ.
Miţa: Ba, ţi-am spus... Ogretinencile...
Tincuţa: Nu... Dintre bărbaţi...
Miţa: Dintre bărbaţi.

(Eu trec repede din salonaş şi-mi iau pălăria.)

Măndica: Nu iei ceaiul?
Eu (ţinându-mi în sus şi bine pălăria): Ba da.
Tincuţa: Mitică... nu era?
Miţa: Mitica?... nu ştiu care Mitică...
Tincuţa: Lefterescu... locotenentul!
Eu (frigându-mă cu ceaiul, către Măndica): Pardon, eu trebuie să...
Miţa (râzând foarte veselă, către Tincuţa): A Lefterescu! Mitică al dumitale...
Tincuţa: Ba al dumitale, obraznico!
Miţa: Ba al tău, mojico!

Eu, scăpând din mână paharul de ceai, împing pe madam' Piscopesco cât colo, dau în lături pe fecior şi într-o clipă sunt în curte. În poartă întâlnesc pe bravul Lefterescu).

Eu: Und' te duci?
Mitică: La five o'clock, la madam Piscopesco.
Eu: Fugi, nenorocitule!

Aceasta schita, scrisa de Ion Luca Caragiale, se gaseste notata aici intru pastrare pentru viitor, dat fiind ca nu pare sa existe pe Internet. Si-ar fi pacat.