Daca The Truman Show propune o scapare din chingile realitatii prin mijloacele controlului total, The Matrix e un film care arata ca evadarea din realitate nu poate fi o solutie - fie e o "solutie" pentru o falsa problema, fie e pur si simplu o solutie proasta.

Nici unul dintre filme nu exploreaza insa ce se intampla la granita dintre real si artificial sau, cu alte cuvinte, de ce realitatea a devenit o problema si de ce oamenii cauta in mod neincetat o scapare. Daca The Truman Show aduce in prim-plan artificialitatea realitatii, The Matrix insista pe caracterul de realitate al simularii. Probabil ca povestea pe care toata lumea o asteapta nu a fost inca scrisa. Sau e atat de comuna ca nu va fi scrisa niciodata, pentru ca nu ar mai interesa pe nimeni.

Traim deja de milenii in ceea ce am putea numi o realitate confectionata, contrafacuta. Dar ceea ce da caracter de realitate tuturor acestor constructii nu e felul in care le percepem, pentru ca pana la urma ele au fost construite tocmai pentru a fi astfel percepute. Convingerea cu care cladim imperii de carton in care sa ne adapostim vietile (si care sa ne fereasca de tot ce insemana durere si neplacere in viata) e lucrul care doare cel mai tare si care ne face sa resimtim suflul realitatii in spatele oricarei simulari, oricat de sofisticate. Comportamentul evitant (sau de-a dreptul evazionist) fata de propria noastra viata nu face decat sa accentueze sentimentul ca realitatea e un inamic.

Dar de ce sunt tulburatoare asemenea filme suntem inca departe de a afla. Si, probabil, atata vreme cat ne vom zgai la niste imagini miscatoare nu vom avea nici timpul, nici curajul sa privim in alta parte. Mitul pesterii lui Platon a luat sfarsit atunci cand un Ecran a fost postat la iesirea din pestera. Iesirea "ideala" e cea care nu e totodata si o intrare, functionand exclusiv ca scapare. Arta, ca si tehnica, sunt "exit-only". Iesim, trecem prin folia colorata care ne tine loc de cer, dar numai pentru a cauta un nou substitut.