@Mikael Eon Ca-n orice poveste care merita banii.

@grid Si eu sunt de parere ca, precum zici, domesticirea, si mai general obsinuinta sunt exact folosirea scopului ca scuza pentru cauza. Ceea ce-i cel putin bizar, dat fiind ca initial parea ca le intelegem exact opus ? Ai schimbat tu polaritatea pe drum sau ce drac ?!

Da-n rest, pot zice ca-s de acord cu analiza la care te pretezi ca si cum as fi scris-o eu, ceea ce inca o data, e cel putin bizar. As mai adauga ca in intelegerea mea tentatia domesticului vine din presiunea densitatii de populatie. Tot asa cum comportamentele celulelor se schimba in anumite densitati tisulare, tot la fel comportamentele oamenilor evolueaza neliniar cu densitatea de oameni in care traiesc.

stau si ma gandesc daca nu cumva domesticirea - si, mai general, habitusul sau obisnuinta - este tocmai folosirea scopului ca remediu pentru cauza. eu inteleg scopul ca fiind o retroversiune a cauzei, adica o intoarcere a cauzei impotriva ei insasi. cu alte cuvinte, domesticirea e procesul prin care mijloacele devin scopuri, renuntand in mod inexplicabil la deschiderea care le este proprie in calitate de mijloc. de ce se intampla asta? ce se "castiga" atunci cand urmarim principiul castigului? de ce pare imaginea din oglinda drumul cel mai scurt catre noi insine? pe ce se bazeaza tendinta la imitatie si de unde vine puterea imitatiei de a ne retine captivi in act?

as zice ca e o copilarie, sau mai bine zis o simpla nastrusnicie a adultilor menita sa le reaminteasca de vremea copilariei, cand iluziile - tocmai fiindca pareau atat de reale - nu aveau mandatul de a se realiza. oamenilor li se intampla la un moment dat, din cauze care imi scapa, sa nu mai suporte calitatea de iluzie a iluziei si calitatea de mijloc a mijloacelor pe care le au la indemana. atunci nu le mai e suficienta gasirea unei cai de a iesi din durere, uita ca au resursele de cauta o iesire sau se plicitsesc sa mai caute iesirea, parandu-li-se mai usor sa declare durerea drept inamic si sa o extermine din fasa. scopul devine atunci unicul lor mijloc de existenta. hrana devine, din mijloc de a scapa de foame, scopul care face ca foamea sa dispara. sexul inceteaza sa mai fie un mijloc al placerii, ci insusi scopul ei. omul a devenit domestic in momentul in care a vrut sa-si inchida viata in clipa prezenta. ironia face ca fiecare clipa traita chiar poarta in sine esenta vietii fiecaruia, numai ca asta nu pare sa ne fie indeajuns, omul cautand in permanenta actualizarea esentei sale. asta e un nonsens de care nu putem scapa, pentru ca esenta e cat se poate de actuala asa cum este, iar a cauta sa o "implinesti" revine pur si simplu la a o nega.

in privinta asta omul chiar se afla in pozitia in care se mulge pe sine de posibilitati. si se mulge degeaba, ca rezultatele n-o sa acopere niciodata posibilitatile. statul este tarcul in care omul a invatat sa traiasca in mod domestic. dar de unde vine tentatia domesticului e insa un lucru care imi scapa. nu stiu daca trebuie sa fii obligatoriu miop ca sa te intereseze in primul rand numai ce ai sub nas, dar ma gandesc ca daca nu ridici privirea ni ai nici macar sansa sa stii cat de bine vezi in perspectiva. insa majoritatea oamenilor nici nu au nevoie sa priveasca mai departe de gardul tarcului. asta o fi "beneficiul" traiului domestic.