Deci, practic, cum facem ? Afara de cazul ca stam, ca indienii, si privim la jeg ?

Ca-n rest n-am nimic impotriva cu ce zici tu acolo, imi pare ca-ti iese o traducere chiar eleganta in niste termeni improprii ai unor probleme complexa. Da' ramane aia cu bun, si ?

Sigur ca omul este fundamental disfunctional, si sigur ca disfunctiile lui fundamentale nu vor putea fi reparate de nimeni niciodata (nici macar de Dumnezeu, a carui inexistenta necesara se traduce, in termenii tai, prin observatia ca incompletitudinea omului fiind o conditie a existentei sale, nu poate exista o entitate capabila s-o transforme intr-o completitudine).

Dar asta nu inseamna ca ar trebui sa interzicem schiopilor sa fuga, si mutilor sa cante, ci doar sa facem asa fel incat schiopii sa stie ca-s schiopi inainte sa se apuce a fugi. Problemele acuzate si solutiile prezentate au de fapt de-a face cu, si tind sa se limiteze la sfera cunoasterii, discutia de peste ocean se poarta fara sa decada in administrativism, daca observi.

acordarea imprumuturilor riscante (mai pe sleau, proasta creditare) nu e decat epifenomenul cupiditatii la care societatea de consum ne impinge, direct proportional cu venitul fiecaruia. sigur ca bancherii au, cel putin teoretic, menirea si mijloacele de a pune o frana cupiditatii altora prin limitarea accesului acestora la bani.

insa aceasta e o masura cu dus si intors, pentru ca interdictiile au efectul pervers de a amplifica dorinta pentru fructul oprit, impingand astfel cupiditatea la apogeu - cel putin, atat timp cat banul ramane inca accesibil, pentru ca limitarea prea drastica a accesului la bani e intotdeauna contraproductiva, sfarsind prin a obliga omul la schimburi simbolice de alta natura decat moneda.

pentru a mentine banii in flux si oamenii inhamati la lucru e necesar sa hranesti nu numai masina numita om (acordandu-i cele necesare traiului zilnic), ci si omul-masina, adica vocatia utilitara - de masina - a omului (stimuland, adica, vointa acestuia de a se face cat mai util, de a deveni cat mai "instrumental" posibil, in sensul de a voi sa performeze si sa produca tot mai mult). nici masina-om, nici omul-masina nu pot fi oprite fara riscul de a bloca tot angrenajul ideologic ce permite societatii sa respire.

singura problema cu adevarat importanta (cu care managementul financiar-bancar se confrunta exact de pe pozitia omului in permanent conflict cu dumnezeu) este este urmatoarea: masina-om se strica cu atat mai repede cu cat omul-masina se perfectioneaza. ca urmare, finantistii lumii acesteia (lucrand, desigur, prin mana politicienilor) sunt pusi in pozitia ingrata de a face astfel incat perfectionarea omului-masina sa nu se produca mai repede decat procesul de uzura al masinii-om.

accesul la bunuri unge mecanismele masinii-om, iar accesul la bani pune in miscare omul-masina. esential pentru ca angrenajul "masina-om-masina" sa nu se gripeze este ca accesul la bunuri sa nu ramana niciodata prea mult in urma accesului la bani.

comunistii au restrictionat accesul la bani, incetinind astfel omul-masina pana-ntr-acolo incat masina-om a ajuns sa nici nu mai conteze. in comunism, forta productiva a devenit un bun cu atat mai dispensabil cu cat bunurile deveneau tot mai indispensabile. la un moment dat, in conditiile deprivarii cronice de beneficiile mijlocului de schimb care este moneda, masina-om devine un simplu bun de consum, perisabil ca toate celelalte bunuri.

capitalismul, pe alta parte, restrictioneaza accesul la bunuri printr-o liberalizare excesiva a accesului la bani. in conditiile in care creditul – si nu bunul de larg consum – ajunge combustibilul real al masinii-om, omul-masina se trezeste in final supraturat, inecat in marea propriilor vise si propulsat in cursa imposibila, fara sfasit, a unui perpetuum mobile de speta zero, menit a produce mereu mai mult decat consuma, pentru a converti acest exces de finalitate in sustinerea fluxului cvasi-vital al banilor. vedem de aceea ca in capitalism masina-om ramane la fel de irelevanta si de dispensabila ca in comunism, cu singura particularitate ca in comunism masinii-om ii este refuzat accesul la sine, in timp ce capitalismul postuleaza suprematia omului-masina asupra masinii-om, masina-om fiind astfel angrenata intr-un ritual dracesc de permanenta autodepasire.

a crede, asa cum o face greenspan, ca exista o modalitate “buna” de creditare, sau ca o ipoteca poate reprezenta o garantie financiara reala, inseamna a trece cu vederea faptul ca extensibilitatea funciara a banilor nu poate fi ingradita prin masuri administrative. odata ce acceptam, precum mcluhan, ca banul e o extensie s omului, o proteza pentru (in)capacitatile sale, devine inutil (si cinic) sa pretinzi ca supunand proteza unui control mai atent, o vei transforma intr-un membru real. desigur, va fi o proteza mai functionala, dar tocmai functionalitatea unei proteze accentueaza handicapul. a incerca sa impiedici o mana bionica sa fie folosita ca arma este o nerozie cu mult mai mare decat incercarea de vindecare a “raului” din om.

e in natura banilor sa acopere lipsuri, asa ca a pretinde ca exista norme de buna practica in manuirea lor e, in cel mai bun caz, o dovada de naivitate daca nu de prostie. desi mult mai probabil este ca toata preocuparea asta etica privind odiseea banilor isi are originea in nevoia bancherilor de a scoate banul cu fata curaa din toata aceasta afacere, cu toate ca ei stiu prea bine ce anume urmaresc sa acopere prin aplicarea unei noi panoplii de reglementari pentru pietele financiare. a pune frana scaunului cu rotile nu inseamna altceva decat o grija perfida de a nu-i periclita handicapatului statutul de permanenta dependenta, care ar lua sfarsit odata cu disparitia sa fizica. e grija pentru obiectul muncii economistului, preocupat exclusive de sanatatea si bunastarea monedei, nu de cea a utilizatorilor ei.

de aceea lumea noua care ni se pregateste noua, protezatilor, e o lume a protezelor totale, gata sa ne suplineasca nu doar neputintele ci, in primul rand, sa ne inlocuiasca abilitatile devenite – peste noapte – insuficiente. “minunata lume noua” a lui Huxley se hraneste tocmai cu grija asta universal de a pastra, mai presus de orice, viata banilor.

Fie si numa cat sa-nteleaga de exemplu ca labiile nu-s nici importante nici necesare-n bransa. Ma rog, nu alea taiate de-a lungu'.