Totul a fost construit in jurul mitului identitatii. Dupa caderea lui dumnezeu in dizgratie, identitatea e probabil singurul (si ultimul) mit care ne mai tine in picioare. Eu vad o continuitate perfecta intre dublarea fiecarei nasteri de atribuirea cate unui nume (apoi, a unui certificat de nastere si, in cele din urma, a unui cod numeric personal) si stabilirea unui sistem de coordonate pentru identificarea fiecarui utilizator al retelei (adresa IP si MAC, username si parola, etc). Sigur, nu mai e nevoie sa mergi sa inregistrezi masina de scris la militie, acum poti intra in Retea si cvasi-anonim, pe wireless-ul cafenelei din colt sau al vecinului de apartament. Peste tot lasi insa urme ale trecerii tale, iar urmele au prostul obicei de a ti-o lua intotdeauna inainte. De ce fugim anume? De propriile noastre urme? De faptul ca urmele trecerii noastre ajung in final sa fie mai importante ca noi insine pana la a ne inlocui pe de-a-ntregul, sau de realitatea - mult mai cruda - a faptului ca ne refuzam dreptul ca viata pe care o traim sa lase urme?

Identitatea e doar un mit. Ceea ce pare a ne defini - in propriii ochi sau in cei ai altora - e doar aparenta. Dacă nimeni nu e, in realitate, cel ce pare a fi? A fi presupune, spre deosebire de a nu fi, un conflict interior din care fiinta ta se hraneşte. Tocmai ceea ce nu parem a fi ne defineste cu adevarat - metafzica propriei persoane, abisul naste aparenta din care suntem plamadiţi. Cu toate ca dincolo de aparente nu se poate trece (orice dedesubt devenind automat aparenta), asta nu revine la a nega faptul ca dincolo exista intotdeauna ceva ascuns, un mai-mult-decat-se-vede.

Internetul pare un spaţiu al libertăţii nu pentru ca te pune fata-in-fata cu un Celalalt adevărat, ci tocmai pentru ca permite re-crearea Celuilalt dupa un model propriu, in fapt, numai tie. Internetul - ca medium - e un simplu trafic de imagini. Imaginea mea (in speta, ceea ce scriu) devine mai importanta decat mine, inlocuindu-ma cu atat mai mult cu cat ma incred mai tare in ea ca avand puterea sa ma reprezinte.

Asadar, a semna cu propriul nume revine la a tine mortis la ideea ca imaginea mea (numele, sexul, profesia, textul scris, imaginile alese, etc.) sunt reprezentative pentru cel ce sunt. Sigur ca, pana la urma, si un nickname e la fel de nociv ca numele adevarat, numai ca ne da cel putin iluzia unei scapari din chingile identitatii. Identitatea e o specie de monopol asupra propriei fiinte, ceea ce e corect (tehnic vorbind), dar nu e bine. Tocmai pentru ca sunt, imi permit sa fiu orice si oricine. Nota bene: nu cineva (anume), ci oricine. Nu in numele meu, desigur. Numele nu mi l-am ales singur, deci nu-i in realitate al meu, metafizic vorbind; nu-mi permit prin urmare sa-l incarc cu false identitati. Insa am tot dreptul sa fiu un anonim - evident, in numele a ceea ce sunt, iar nu in numele celui care sunt (si care pare a ma defini cu totul, ca fiinta).

De ce anonim? Pentru ca, departe de a poza in altcineva, departe de a uzurpa o alta identitate, a fi anonim inseamna un refuz al principiului identitatii. Identitatea e rana urita a sufletului nostru, felul in care am fortat sufletul sa se arate si sa ia un chip de care nu mai poate, apoi, scapa. Cu alte cuvinte, a-ti asuma o identitate revine la a-ti folosi fiinta impotriva ei insasi, silind-o sa fie ceva, ca si cum fiinta n-ar fi, pur si simplu. In ultima instanta, identitatea e pecetea pusa pe pactul cu diavolul. Diavolul nu se vede, nu are chip, nu poate fi "prins" decat in oglinda. El ia intotdeauna chipul cuiva, necesitand alaturi prezenta unuia care, privindu-l, sa-l recunoasca imediat in acel chip furat, siesi strain. Aceasta "intrupare" intr-o identitate anume e tocmai Principiul Răului. O imagine devine malefica din momentul in care i ne incredintam cu totul, adica din momentul in care imaginea devine reprezentativa şi credibila, inlocuind in cele din urma lucrul sau persoana reprezentata.

Tinem sub control frica de a nu fi prin simpla inchipuire ca suntem cineva anume. Pana la urma va trebui sa ne hotăram daca vietii însasi i se poate atribui o fată, un nume, un cod numeric sau un cod de bare. Altfel vom deveni asemenea vitelor - domesticiti si supusi acelora care ne vor injecta sub piele chip-ul fatal al identitatii, sursa ignobila a deprecierii existentei umane.

In rest, orice persoana ramane atacabila, dar pentru asta nu identitatea e de vina. Ea e doar mijlocul prin care un asemenea atac la adresa persoanei poate fi implinit. Cu toate astea, folosirea obstinata a oricarui mijloc risca sa-l transforme in scop de sine statator. Ma astept, deci, ca identitatea sa devina din simpla arma, insusi principiul razboiului. Vom sti asta atunci cand ni se va spune, cu candoare si fara menajamente, ca existenta noastra e o simpla eroare de programare care trebuie, evident, corectata. Corectia a inceput demult, fara indoiala, din pur avant umanist. Doar ca nimeni n-a avut pana acum curajul, inconstienta, sau inteligenta diabolica de a specula caracterul profund inuman al proiectului umanist. Abia cand omul va fi devenit o simpla schita pe hartie vom sti daca intr-adevar operatia de deducere a umanului din inuman e una cu sau fara rest. Daca extragerea aceasta va da cu rest, se va pune problema ce facem cu el. Fie restul e fara rost si trebuie eliminat, sters, anulat, rotunjit sau cumva bagat sub pres, fie toata sarada asta antropomatematica e o inselatorie si o pierdere de timp.