Conditionarea sexuala este mai profunda decat aparenta, barbatii sunt esential diferiti de femei si reciproc, esentialitate care se traduce intr-o functionalitate care abia apoi se traduce intr-o aparenta. Sunt convins ca ai dreptate in ce priveste problema traducerii, esecul lamentabil al falsificarii aparentei apartenentei de gen prezentat de travestit nu este propriu travestirii, ci de-a dreptul apartenentei prin aparenta. Barbatul talamb si grobian ca "asa-s barbatii" e la fel de ridicol ca barbatul rujat si in fusta ca "asa-s femeile". Nu-s. Ramane, bineinteles, larg deschisa, poate pentru totdeauna, problema interpretarii rezonabile a esentei individului in scriitura societatii.

Spalatul ori calcatul n-au a face cu functia de barbat, nu cred ca poate exista fiinta matura incapabila sa-si poarte de grija, iar preferinta ori repulsia nu impune vre-o obligatie pentru ceilalti asa, pur si simplu. Totusi, cum va putea un barbat sa mangaie "precum" o mama ? Vezi bine cat se ascunde in comparativul-identificator, ori ase, ori ase, cum vrei s-o iei.

Subscriu in totul la ultimele doua paragrafe, un fin diagnostic al incurcaturii sociale in care ne gasim.

condiţionarea sexuală a rolurilor sociale ale bărbatului şi femeii derivă, probabil, dintr-o traducere (improprie, ca orice traducere) a dimorfismului sexual masculin/feminin în limbajul de lemn al unui proiect social. din faptul că bărbatul arată diferit de femeie (şi având, în consecinţă, performanţe diferite de aceasta), omul a înţeles doar aparenţa - anume că rolurile lor sociale sunt specifice şi trebuie bine delimitate, orice inversiune (voită sau fortuită) purtând sancţiunea unei inerente tulburări.

în lumea noastră, a oamenilor, aceste tulburări de adaptare şi integrare socială a copilului sunt cu atât mai mari cu cât acesta e deprins mai puţin cu mânuirea "armelor" de luptă şi supravieţuire socială.

însă chiar dacă bărbatul abdică de la funcţia sa de bărbat şi începe să calce, să spele sau să coase, sau chiar să mângâie şi să iubească precum o mamă, suplinindu-i acesteia absenţa, nu se poate spune că aceasta îi dăunează (lui sau copilului). mai problematică mi se pare absenţa tatălui, un copil crescut de o mamă singură fiind mult mai expus riscului de dependenţă maternă, pentru că o mamă nu se poate desprinde atât de uşor de instinctul (devenit obligaţie) de a-şi proteja odrasla.

în lumea animală această problemă nu apare pentru că există fenomenul înţărcării, atunci când mama devine brusc un fel de tată şi se retrage din viaţa puiului său. în cazul oamenilor această "devenire paternă" a mamei e cumva suplinit de un fenomen ciudat de masculinizare a femeii, aceasta devenind "egala" bărbatului şi preluând aproape în întregime atribuţiile sale. copiii din ziua de azi nu mai au nici mame adevărate nici taţi adevăraţi din pricină că rolurile sociale condiţionează ambele sexe într-atât încât nici unul dintre ele nu mai are acces la putinţa intrinsecă de a fi, atunci când situaţia o cere, ceea ce nu e de fapt.

devenirea masculină a femeii se datorează orientării sociale spre "beneficiile" prezenţei, performanţei şi randamentului în departamentul "vizibil" al existenţei umane. feminizarea bărbatului nu e, prin urmare, decât o contrareacţie. din păcate însă nu se întrevede încă posibilitatea unei depăşiri reale a condiţionării sociale a bărbatului şi femeii, ceea ce atrage implicit o maturizare prematură a copiilor. această veritabilă o dispariţie a copilăriei din viaţa umană e responsabilă de infantilizarea adulţilor, care încearcă să suplinească lipsirea lor prematură de copilărie prin transformarea vieţii însăşi într-o gigantică (şi periculoasă) jucărie - vezi epopeea Citizen Kane.

Eventual, sa incetam sa ne mintim singuri.