presa are rolul de a confecţiona un simţ al realităţii. jurnaliştii de profesie se ofensează foarte uşor când le spui că a "face" ştirile echivalează cu "a produce realitatea". ei nu se vor agenţi ai simulării. ei fac o muncă cinstită. încearcă să fie cât mai obiectivi. de parcă asta ar fi o valoare, nu un defect.

hai să vedem, cum încearcă jurnalistul obiectivitatea unui fapt? păi cu degetul, adică subiectiv. a spune că jurnalistul "aleargă după senzaţii / senzaţional" nu e deloc o figură de stil sau o exprimare figurată; nu, ei fac asta la modul propriu, adică nu relatează un fapt dacă nu _simt_ ei că trebuie relatat. nu e o decizie raţională sau logică. decizia de a relata (şi mai apoi de a emite relatarea) e bazată strict pe ideea de impact. acuma eu am zis "senzorial", dar am făcut-o cu titlu de comparaţie. miza reală e cea _emoţională_, că doar impactul emoţiilor se caută - ele dor sau produc plăcere ca orice alt stimul real, fizic. emoţia e metafizică, adică e legată de cum percepe sau cum se raportează omul la propriile lui senzaţii. emoţional vorbind, durerea e mai ambiguă decât la modul fizic - ea poate să doarăsau să producă plăcere; la fel, plăcerea poate să inducă o emoţie pozitivă (o eliberare de durere) sau negativă (o intoxicaţie cu starea de bine). aşadar jurnalistul "obiectiv" e un jurnalist care are antene emoţionale foarte fine, permanent orientate. el ştie, la un moment dat, din tot ceea ce se întâmplă, care e ştirea care va prinde la public, pentru că ştie care e punctul sensibil al masei de oameni. cand masa e inertă şi amorfă, are probabil nevoie de un şut în cur. (efectul pervers al acestei abordări e că inerţia emoţională percepută de jurnalist poate fi de fapt efectul unei stări fizice precare a celor din masa de oameni, aşa că şutul în cur poate fi luat tot aşa de bine şi de un muribundul care e luat drept un caz de apatie.)

revenind la metafora senzaţionalismului în presă, ideea jurnaliştilor despre obiectivitate este că ea trebuie să producă o senzaţie (o participare emoţională, o reacţie la senzaţie). dacă nu produce, nu e ştire. după criterii jurnalistice, nu orice fapt e un fapt de presă - există şi fapte moarte. şi, în general (peste 90 % dn cazuri) senzaţia urmărită e durerea. dacă doare înseamnă că e bună, se difuzează. (nota bene: perversitatea acestui demers cu privire la realitate - una e să reacţionezi în mod natural la durere, în sensul de a nu recurge imediat la anihilarea sau controlul ei, şi alta e să cauţi durerea cu orice preţ, ca mod de a verifica dacă trăieşti sau nu.) în mod similar, dacă ai la un moment dat o experienţă / senzaţie plăcută, care-ţi produce o emoţie pozitivă, una e să încerci să o pepetuezi la nesfîrşit, reproducând-o aproape automat şi tocindu-ţi astfel răspunsul emoţional la stimul şi alta e să te bucuri de ceea ce s-a întâmplat fără a-ţi crea un tipar mental de urmărire a acestei senzaţii pe viitor.

jurnalismul însă urmează calea resuscitării emoţionale. trebuie spus de la bun început că emoţiile sunt singurul lucru iresuscitabil din om. poţi să creezi stimuli, poţi să condiţionezi răspunsuri la ei, poţi face din om o admirabilă maşină de senzaţii dar nu poţi prevedea sau induce un anume răspuns emoţional. emoţiile, ca şi adevărul, fac parte din garanţia fiinţei - sunt teritoriu absolut intangibil. există, sigur, manipulare emoţională, de ale cărei mecanisme presa nu e deloc străină, însă manipularea nu merge de multe ori - (ab)uzează de o emoţie până la tocirea sa completă.

de ce trebuie omul "ştirizat" în permanenţă? ce nevoie directă şi nemijlocită am eu să ştiu că în somalia somalezii nu se spală pe dinţi, că sultanul bruneiului a fost vizitat de fisc sau că în iubitul meu oraş vor ateriza mâine 40 de mii de chinezi? nu am nici o nevoie - doar o dorinţă bolnavă, disperată după satisfacţie. vreau să "simt" ceva pentru somalezi? vidul emoţional în care trăiesc mă face să-mi doresc asta? ei bine, imaginile mă vor ajuta să-mi croiesc o senzaţie la care să-mi închipui că răspund. că sunt acolo, că particip, că mă implic. emoţia mea vizavi de somalezi, în cazul în speţă, e legată de o durere a mea, nu a somalezilor. ei n-au cunoscut pasta de dinţi, dar au totuşi dinţii sănătoşi (sau, mă rog, mor cu toţi dinţii), pe când eu sunt obligat să folosesc pasta de dinţi şi de-aia tot fac carii. aşadar, starea zis "precară" a somlezilor îmi reflectă mie propria-mi precaritate, drept pentru care am o participare emoţională la imaginea respectivă. dar ştirile nu sunt niciodată despre ceea ce pretind că sunt. cu alte cuvinte, ni ni se arată niciodată ceea ce (se) arată de fapt (într-)o ştire.

jurnaliştii sunt, de aceea, absolviţi. ei transmit, dar habar n-au despre ce. ei simt, desigur, dar n-ar putea spune ce. job-ul lor e însă meschin pentru că, deşi nu înţeleg niciodată ce anume îi mişcă pe ei la o ştire, se aşteaptă ca noi să fim la rândul nostru mişcaţi de ea în modul pe care ei şi-l doresc. mai rău chiar, se aşteaptă să fim mişcaţi pur şi simplu - de dragul ratingului să avem o zvâcnire, ceva ce să le comunice lor că trăim, că suntem vii. ei bine, nu tot ce zboară se mănâncă şi nu tot ce mişcă e viu. mai sunt şi tresăriri spasmodice.

ştirile curentează. atât.

@ri : Da, da' care ?